Anaximandru este primul gânditor care introduce în gândirea filosofică termenul de principiu sau arche, chiar dacă voia să îl folosească încă pe cel de natură (phisis), aşa cum apare în titlul cărţii sale, Peri physeos (Despre natură).
Una dintre principalele sale idei este aceea conform căreia principiul tuturor lucrurilor nu este apa, cum susţinea Thales, nici un alt element precum aerul, focul sau pământul, dar ceva intermediar între aer şi foc, mai fin ca aerul şi mai dens ca focul, pe care îl numeşte apeiron. Ad literam acest termen s-ar traduce prin "fără limite" însă filosoful grec foloseşte acest termen pentru a desemna acea amestecătură originară a tuturor lucrurilor, indefinită, indistinctă şi haotică din care, prin intermediul succesivelor separări cauzate de alternanţa cald-rece, s-a generat pământul pe care îl cunoaştem. Acest principiu intermediar, este, conform lui Anaximandru, necreat şi incoruptibil, nemuritor şi indestructibil, în aşa fel că poate cuprinde şi guverna toate lucrurile, de aceea este divin. Se poate observa deja cum prerogativele şi atributele, care odinioară erau atribuite zeilor (Homer), sunt acum considerate ca şi calităţi ale principiului originar (nemurirea, guvernarea lucrurilor, etc.).
În fragmentul care a ajuns până la noi din lucrarea autorului mai sus menţionată, autorul afirmă că principiul fiinţelor este infinitul..., din acest principiu fiinţele îşi trag originea şi tot în el îşi găsesc sfărşitul, conform necesităţii; pentru că ele îşi plătesc reciproc pedeapsa şi ispăşirea nedreptăţii, după ordinea timpului.
Care este sensul acestei fraze?
Pentru filosoful din Milet, fiinţele sunt generate de către infinit, în succesiune temporală. Ele sunt realităţi contrare şi se alternează în existenţă, luănd locul una celeilalte (nedreptatea), dar toate fiind destinate distrugerii (ispăşirea nedreptăţii). Aceste realităţi sunt, probabil cele patru elemente (pământul, apa, aerul şi focul cu proprietăţile lor opuse: cald-rece, uscat-umed), din care, conform unei opinii comune primilor filosofi, sunt compuse toate lucrurile. Procesele prin care elementele se generează sunt concepute şi ele ca procese contrare, adică rarefiere (de la apeiron la foc) sau de condensaţie (de la apeiron la aer, la apă şi la pământ). Timpul este considerat aici un judecător, în măsura în care el acordă fiecărui contrar o limită, fixând un termen dominării unuia asupra celuilalt şi viceversa.
Aşa cum infinitul sau nelimitatul este considerat a fi principiul tuturor lucrurilor tot astfel şi lumea este infinită, în sensul că realitatea înconjurătoare nu este altceva decât una dintre nenumăratele lumi, asemănătoare celor precedente şi celor care vor urma.
Cum a apărut universul? Anaximandru formulează următoarea teorie: din cea dintâi mişcare eternă se nasc primele două contrarii fundamentale, şi anume recele şi căldura. Recele, originar de natură lichidă, ar fi fost în parte transformat de foc şi căldură, care formau sfera periferică, în aer. Sfera focului s-ar fi rupt în trei, dând origine sferei soarelui, a lunii şi a aştrilor. Elementul lichid s-ar fi adunat în cavitatea pământului formând mările. Pământul imaginat ca având forma cilindrică, rămâne suspendat fără fiinţă, ţinut de către nimic, dar rămânând fix datorită distanţei egale dintre toate părţile, sau mai exact, datorită unui soi de echilibru de forţe. Din elementul lichid, sub acţiunea soarelui, au trebuit să vină la viaţă primele animale cu o structură elementară, din care progresiv s-au dezvoltat animalele cele mai complexe.
Chiar dacă ni se pare fabuloasă această teorie, nu trebuie să ne mirăm de acest mod de a concepe apariţia lumii, cel puţin din două motive. Primul, suntem încă la începutul primelor încercări de a reprezenta universul în mod raţional şi trebuie să avem în vedere faptul că omul acelor timpuri avea la îndemână un aparat logic şi conceptual foarte limitat care nu-i permitea prea mult. Al doilea, instrumentele tehnice şi ştiinţifice de observaţie, de măsurare sau calculare lipseau aproape cu desăvârşire.
Demnă de remarcat din filosofia lui Anaximandru rămâne încercarea sa de a explica universul prin această continuă luptă a contrariilor. Nici omul nu este lăsat în afara acestui proces universal, deoarece şi raportul dintre oameni este caracterizat de contrarii (ex. luptele civile) care duc la apariţia unor noi realităţi (noile forme de guvernare) şi la dispariţia altora, iar toate acestea survin în timp. Unica realitate nemuritoare şi deci divină, este pentru Anaximandru apeiron-ul, care se sustrage luptei şi, în consecinţă, ciclului naşterii şi morţii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu