Sensul piedicilor

Nu de mult am citit cartea "Despre sensul piedicilor", în care medicul Jaap van de Weg povesteşte o povestioară despre vizita la un pacient ce suferise de un acces de lumbago. Ajuns la casa pacientului, nevăzând nici o reacţie după ce a sunat la sonerie, doctorul s-a uitat prin faţa cutiei poştale şi şi-a văzut pacientul venind spre uşă oftând, îndoit de spate.

În secunda următoare, medicul s-a trezit cu o iritare care nu îi stătea de obicei în fire.

După ce şi-a consultat pacientul, nu a găsit nimic ameninţător în starea lui. De cele mai multe ori în astfel de situaţii recomanda linişte, fizioterapie, combinate cu medicamentaţie. În acest caz însă, provocat de autocompătimirea bărbatului, starea de suparare a ajuns să îl domine pe doctor, şi, fără să îşi dea seama, s-a trezit spunându-i pacientului:

- Ştiţi ce ar trebui să faceţi? Să porniţi cu bicicleta către Marsilia, asta ar trebui! Vă garantez că durerea va dispărea până la Maastricht!

La un an jumate de la această întâmplare, medicul a avut din nou ocazia să îşi întâlnească pacientul la o consultaţie. Acesta îi spuse:

- Doctore aţi greşit atunci, durerile de spate au dispărut deja la Roermond!

Doctorul a rămas uimit că pacientul i-a urmat sfatul ad literam. A aflat că datorită acelei experienţe acesta a scăpat de durerile de spate insuportabile, a dobândit mai multă încredere în corpul său, despre care avuse sentimentul că-l cam lăsa baltă. Ce să mai vorbim despre oamenii şi întâmplarile care le-a avut pe drum.

Oare câte astfel de ocazii de a ne rezolva problemele ni se arată şi nouă dar nu le vedem fiindcă ne apar deghizate sau pentru că suntem prea ocupaţi să ne plângem?

Despre iubire

De-a lungul timpului s-au scris foarte multe despre iubire... Cel mai elogiat sentiment, cel mai exprimat în poeme, cel mai pictat şi cu toate astea... nu poate fi cuprins. Nu poate fi cuprins deoarece iubirea este mult mai mult decât un sentiment, un poem sau o pictură. Iubirea este viaţa însăşi. Cuvintele, instrumente atât de puternice devin neputincioase în faţa acestei trăiri personale precum umbra unei flori în faţa unui munte.

Acolo unde ego-ul dezleagă, iubirea leagă ca o fundă roşie un buchet de flori; acolo unde frica se opune, iubirea se abandonează; acolo unde nu mai e loc de aspiraţie apare iubirea ca inspiraţie; acolo unde boala distruge, iubirea vindecă iar acolo unde lacrimile curg iubirea apare ca un zâmbet.

Atunci când cuvintele sunt de prisos, iubirea devine poezie; atunci când notele muzicale nu se mai aud, iubirea devine cântec; atunci când mângâierile se joacă, iubirea devine dans. Dar atunci când doar tăcerea dintre doi iubiţi vorbeşte... atunci putem spune cu adevărat că iubirea sărbătoreşte. Nu e nevoie de o zi anume în calendar. Nu e nevoie de Valentin's day sau de Dragobete.

Nu vorbesc ca un specialist în iubire, ci ca un suflet care a descoperit că iubirea e una singură; ea nu începe şi nu se termină niciodată, ea nu cunoaşte verbul a avea, ci doar a fi. Iubirea nu îl vede împărţit pe celălalt în calităţi şi defecte, ci îl vede ca pe un întreg; ea nu face diferenţa dintre bine şi rau, căci ea e dincolo de dualitate. Ea pur şi simplu este sau nu este. Iar dacă nu este... apare frica şi suferinţa...

Interviu cu Dumnezeu

- Ai vrea să îmi iei un interviu, deci... spuse Dumnezeu.

- Dacă ai timp... i-am răspuns. Dumnezeu mi-a zâmbit.

- Timpul meu este eternitatea. Ce întrebări ai să îmi pui?

- Ce te surprinde cel mai mult la oameni?

Dumnezeu mi-a răspuns:

- Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească... iar apoi tânjesc iar să fie copii; că-şi pierd sănătatea pentru a face bani... iar apoi îşi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea. Faptul că se gândesc cu teamă la viitor şi uită prezentul iar astfel nu trăiesc nici prezentul, nici viitorul; că trăiesc ca şi cum nu ar muri şi mor ca şi cum nu ar fi trăit.

Dumnezeu m-a luat de mănă şi am stat tăcuţi o vreme.

Apoi am întrebat:

- Ca părinte, care ar fi căteva dinn lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copii tăi?

- Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc... şi că durează mai mulţi ani ca acestea să se vindece; să înveţe că un om bogat nu este acela care are mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puţin; să înveţe că există oameni care se iubesc dar pur şi simplu nu ştiu să îşi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni pot să se uite la acelaşi lucru şi că pot să-l vadă în mod diferit; să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi şi că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înşişi.

- Mulţumesc pentru timpul acordat... am zis umil. Ar mai fi ceva, ce ai dori ca oamenii să ştie?

Dumnezeu m-a privit zâmbind şi mi-a zis:

- Doar faptul că sunt aici, întotdeauna.

Totul este politică

Nu cu mult timp în urmă am citit "Revolta maselor”, unde Ortega y Gasset zicea că politicianul face ca lucrurile să fie din ce în ce mai confuze, în timp ce intelectualul se străduieşte să le facă mai limpezi. Problema e dacă noi corespundem acestei caracterizări. Uneori am nişte îndoieli, deoarece există un anumit relativism moral chiar în rândurile noastre, ale intelectualilor, ceea ce mi se pare grav şi periculos. Voi da câteva mostre de relativism moral. Prima la care mă gândesc este transformarea echidistanţei în superstiţie, absolutizarea ei. Fără îndoială, nu poate exista justiţie adevărată fără neutralitate politică, nu poate exista presă independentă fără ca ea să fie deasupra partidelor.

Mă întreb, însă, dacă poate exista echidistanţă între bine şi rău, între minciună şi adevăr, dacă poate exista echidistanţă când primul-ministru al României minte că trăim din ce în ce mai bine, în timp ce trei sferturi dintre români trăiesc la nivelul sărăciei sau sub nivelul sărăciei. După părerea mea, există şi echidistanţe indecente. Un alt relativism moral, mai subtil, dar şi mai vinovat, se revendică din “moderaţie”, din dispreţul pentru orice implicare prea activă, prea categorică. Nu înţeleg, între altele, cum e posibil să se spună şi să se scrie că anticomunismul este un fel de comunism întors pe dos. Cum ar suna, oare, dacă aş spune că antifascismul este un fascism întors pe dos? Nu înţeleg de ce există intelectuali, şi din ce motive o fac, care nu vor cu nici un chip să pună pe acelaşi plan comunismul şi fascismul. Auzim, apoi, de multe ori că morala e treaba moraliştilor, în timp ce politica cere realism. Desigur, politica este, cum se spune, arta posibilului. Dar asta nu legitimează dreptul intelectualului de a dispreţui morala în numele “realismului”. Chiar prin definiţie, partid înseamnă “parte”. Deci un politician reprezintă, ilustrează, o jumătate de adevăr. În ultimă analiză, politica unei ţări este reprezentată de jumătate de Opoziţie, jumătate de Putere şi de-abia împreună ele formează un întreg. Intelectualul trebuie să năzuiască, însă, la adevărul întreg. De aceea, n-are voie, cred, să dispreţuiască morala, să spună că morala este ceva desuet, anacronic.

Nu sunt pentru o morală posomorâtă, dar fără valori morale ajungem la o societate care s-ar întemeia pe neobarbarie. Dacă o politică bazată riguros pe morală este o utopie, o politică imorală este de neacceptat. Unii intelectuali îşi justifică apatia, dezgustul, detaşările prin ceea ce se vede, prin ceea ce se întâmplă. Chiar şi eu am avut de multe ori tentaţia să renunţ, să fac aceiaşi greşeală. Să mă întorc ideile mele. De multe ori am auzit de la colegele mele de breaslă, bune relaţioniste de altfel, că nu le interesează politica, că simt un degust cronic faţă de orice subiect din acest domeniu. Intelectuali de renume şi mulţi profesori universitari sunt în asetimentul lor. Dar îmi dau seama că dezgustul pe care îl trăim şi care ne copleşeşte lucrează din nefericire în favoarea celor care au creat acest dezgust. În concluzie, aş zice tuturor, totul este politică, inclusiv fuga de politică.

Relativismul contemporan cognitiv

Relativismul cognitiv se constituie ca alternativã la obiectivism în interpretarea faptelor si cadrelor conceptuale ale cunoasterii si apãrã teza conditionãrii ambelor. În filosofia mai nouã el a ajuns la formulãri rafinate si precise în cadrul polemicii cu scientismul. Dintre aceste formulãri iau în considerare douã, care sunt prototipice pentru relativismul cognitiv de astãzi: „relativismul radical“ al lui Nelson Goodman si abordarea sociologicã a stiintei a lui Thomas S. Kuhn.

Într-un studiu intitulat Fabricarea faptelor (1978), Nelson Goodman a plecat de la argumentul dupã care arta trebuie integratã printre formele de întelegere a lumii de cãtre om. Este o tezã majorã a reflectiei sale aceea cã „artele trebuie luate în serios, în sensul larg la înaintãrii în întelegere, si, astfel, cã filosofia artei ar trebui conceputã ca o parte integrantã printre formele de întelegere a lumii de cãtre om. Este o tezã majorã a reflectiei sale aceea cã „artele trebuie luate în serios, în sensul larg al înaintãrii în întelegere, si, astfel, cã filosofia artei ar trebui conceputã ca o parte integrantã a metafizicii si epistemologiei“ . Ca urmare, trebuie sã admitem cã noi operãm în fapt cu „descrieri ale lumii“, care pot fi, toate, corecte, chiar si atunci când se contrazic. Cei care admit cã numai una poate fi corectã sunt obligati sã admitã ideea corespondentei dintre „descriere“ si realitate si, mai departe, prin implicatie, cã existã o lume independentã de „descrierea“ ei de cãtre noi. Or, nici un fel de lume nu poate fi invocatã în afara mijlocirii printr-o „descriere“. Nu putem, în definitiv, compara o „descriere“ cu o lume care sã nu trebuiascã sã fie descrisã si, mai mult, nu avem acces la o lume care nu este descrisã. „Descrierile“ sunt termenul ultim al lumii pentru noi. Ca urmare, este lipsit de acoperire limbajul ontologismului naiv („lumea în sine“, „realitatea ca atare“ etc.). Ele sunt „versiuni“ ale realitãtii, care au, toate, legitimitate. Dar a avea legitimitate nu înseamnã cã toate „versiunile“ sunt si adevãrate. „Disponibilitatea de a accepta nenumãrate alternative de versiuni ale lumii adevãrate sau corecte nu înseamnã cã orice merge, cã relatãrile elevate sunt la fel de bune ca cele improvizate, cã adevãrurile nu se mai disting de acum de falsuri. Aceasta înseamnã doar cã adevãrul trebuie conceput altfel decât drept corespondentã cu o lume deja fãcutã. Desi noi facem lumi producând versiuni, noi nu facem mai mult o lume punând laolaltã simboluri la întâmplare decât un tâmplar face un scaun punând laolaltã, la întâmplare, piese din lemn.“

Considerarea unor unitãti de cunoastere drept „versiuni“ a fost exploatatã, de asemenea, de cãtre Thomas S. Kuhn, începând cu Structura revolutiilor stiintifice (1966), care aplicã o abordare sociologicã istoriei stiintei. Venind cu o foarte bunã instructie în sfera acesteia din urmã, el priveste istoria unei stiinte ca o succesiune de „paradigme“, prin care întelege „acele realizãri stiintifice universal recunoscute care, pentru o perioadã, oferã probleme si solutii model unei comunitãti de practicieni“ . Astfel de realizãri se leagã de obicei de numele marilor descoperitori, precum Ptolemeu, Copernic, Newton, Einstein, dar ele se înteleg mai bine dacã sunt considerate în raport cu „comunitãtile stiintifice“ ce le produc si întretin. „Potrivit acestei conceptii, o comunitate stiintificã este compusã din practicienii unei specialitãti stiintifice date. Într-o mãsurã, neegalatã în majoritatea celorlalte domenii, ei au trecut prin aceeasi educatie si initiere profesionalã; un proces din care ei au asimilat aceeasi literaturã tehnicã si au învãtat multe lucruri asemãnãtoare. În consecintã, membrii unei comunitãti stiintifice se considerã pe sine si sunt considerati de altii ca fiind singurii responsabili pentru urmãrirea unor scopuri comune, inclusiv pregãtirea urmasilor lor. Înãuntrul unor asemenea grupuri, comunicarea este relativ deplinã, iar judecata profesionalã relativ unanimã.“ Aceastã comunicare devine anevoioasã când se trece frontiera unei comunitãti si se angajeazã între „comunitãti stiintifice“ ce împãrtãsesc „paradigme“ diferite. Cauza profundã a dificultãtilor de comunicare, uneori insurmontabile, rezidã în natura „paradigmelor“: acestea sunt, potrivit lui Thomas S. Kuhn, „incomensurabile“. Ele sunt optiuni alternative într-o multime de posibilitãti de descriere si abandonare a lumii, care stau pe puternice asumptii filosofice, încât propriu-zis nu pot fi comparate si ierarhizate. Alegerea între paradigme sau teorii care tin de paradigme rivale nu poate fi nicidecum întemeiatã printr-o demonstratie logicã sau matematicã. Cãci aici intervin „valori“, încât „ceea ce trebuie însã înteles este modul în care o anumitã multime de valori comune interactioneazã cu anumite experiente împãrtãsite de comunitatea specialistilor astfel încât majoritatea membrilor grupului sã considere, în cele din urmã, cã o multime de argumente este mai hotãrâtoare decât o alta“ . Desigur, se pot opera „traduceri“ între paradigme rivale, dar trebuie observat de la început cã în aceste „traduceri“ nu se pun niciodatã doar probleme de limbaj. Ca o consecintã, „traducerile“ nu sunt niciodatã complete. Nu putem spune legitim cã o teorie tinând de o paradigmã este superioarã teoriei ce tine de altã paradigmã. Putem spune doar, la rigoare, cã o teorie rezolvã mai bine problemele decât o altã teorie, dar nu cã o teorie este o reprezentare mai bunã a naturii decât alta: „Cred cã nu existã – conchide Thomas S. Kuhn – un mod independent de teorie de a reconstrui expresii ca «realmente acolo»; notiunea de conformitate între ontologia unei teorii si corespondentul ei «real» din naturã mi se pare acum principial iluzorie. În afarã de aceasta, ca istoric, sunt impresionat de implauzibilitatea acestei conceptii. Nu mã îndoiesc, de pildã, cã mecanica lui Newton o depãseste pe cea a lui Aristotel, cã cea a lui Einstein o depãseste pe cea a lui Newton ca instrument de realizare a puzzle-urilor. Dar nu pot vedea în succesiunea lor nici o directie concretã de dezvoltare ontologicã“ .

La rândul sãu, Thomas S. Kuhn nu a agreat eticheta „relativism“ aplicatã conceptiei sale, dar a continuat sã apere ideea dupã care nu se poate discuta despre realitate independent de teorie, iar teoriile tin de paradigme incomensurabile. Relativismul a rãmas caracteristica abordãrii sale sociologice a stiintei. Unii critici l-au stilizat si l-au redat într-o formã extremã. Nu mai existã control independent si public, comunicarea s-a prãbusit, universul comun al lucrãrilor este o amãgire, realitatea însãsi este fãcutã de omul de stiintã, mai curând decât descoperitã de el. În locul comunitãtii oamenilor rationali ce urmeazã proceduri obiective în urmãrirea adevãrului, avem un set de monade izolate; în interiorul fiecãreia dintre ele se formeazã convingerea, fãrã constrângeri sistematice. În fapt, Thomas Kuhn nu a înlãturat complet astfel de constrângeri. Teoriile sunt confruntate în abordarea stiintei cel putin cu constrângerea asigurãrii de rezolvãri superioare de probleme. De aceea relativismul sãu trebuie redat astfel, ca un relativism cognitiv rezultat nu din caracterizarea drept „irationalã“ a tranzitiei de la o teorie la alta, ci din considerarea valorii angajate în procesul de cunoastere. Noi trebuie sã pãstrãm în minte împrejurarea cã pentru Kuhn fiecare paradigmã derivã conceptiile sale asupra stiintei, problematica ei privilegiatã si standardele prin realizarea stiintificã strãlucitã cu care ea s-a nãscut. Prin urmare, felul problemelor a cãror solutie defineste standardele teoriei bune pentru orice paradigmã datã, rezolvate în mod general, într-un grad mai mare sau mai mic, sau nerezolvate, nerecunoscute sau consemnate cu o importantã teoreticã minorã de rivalele ei. Astfel, fiecare paradigmã defineste în mod implicit standardele de adecvare stiintificã ce favorizeazã reusitele si programul ei de cercetare si este nefavorabilã în ceea ce priveste travaliul rivalelor ei.