Mass media participă la structurarea unui discurs educaţional doar în co-relaţie cu alte discursuri co-existente, de aceea se cuvine contextualizată libertatea de expresie a presei la diferitele presiuni exercitate de: legi, concurenţă, audienţă, putere executivă, acţiuni menite să regleze producţia mass-media, ajungându-se, nu o dată, la condiţionări, restricţii, feed-back modest etc. La polul opus al constrângerilor suportate de mass-media se situează influenţa puternică, ajungând până la manipulare, a deţinătorilor de trusturi, decidenţilor politicilor editoriale, semnatarilor comentariilor la subiecte de interes general şi de actualitate etc. Aproape că nu mai contează dacă amprenta intervenţiilor mass-media invocă binele public sau este consecinţa lipsei deontologiei profesionale (interese ascunse, non-profesionalism, i-responsabilitate). În această logică mediatică este apreciabilă generarea profitului de către emisunile educaţionale (în actualul context postcapitalist), deşi e nesemnificativ în comparaţie cu veniturile din publicitate, însă mass media privată are cu adevărat rostul de a promova cultura, fiind, totodată, visul stabilirii unor „spaţii paralele” în care să se poată exersa discuţii raţional gnoseologice? Reprezintă ea liantul elitelor culturale? Realizează aceasta, în consecinţă, o promovare corectă a culturii, educaţiei?
Societatea contemporană este una marcată de hedonism, alcătuită dintr-o sumă de câştigători şi căştiguri, datorită dorinţei eului de a reuşi în viaţă. În ordinea câştigurilor se află, alături de carieră, bani, bunuri materiale, din ce în ce mai mult timp liber, pe care omul ultimilor ani îl „cheltuieşte” distrându-se (tratând totul într-o manieră relaxantă, investind într-o industrie a divertismentului, urmărind recunoaşterea socială sau construirea identităţii după tiparul divertismentului), pentru că „ura faţă de timp înseamnă teama de timpul gol”. Apariţia „sportului-spectacol” şi a televiziunii „gumă de mestecat” anunţă frica de plictiseală, temerea de prea multe ceasuri neocupate, pe care nu ştii cum să le „omori”. În acest sistem mercantil este relevant faptul că doar câteva posturi de televiziune genereliste au introdus în grilă emisiuni culturale, şi aceasta, doar din motivul pentru că „trebuie” sau din considerente de imagine. În genere, producţiile culturale ori nu există, ori sunt amplasate la ore fără audienţă sau sunt transformate în „pastile” de câteva minute. Dacă am realiza un studiu de caz pe un post privat din România vom constata, cu siguranţă, că numai la PRO TV putem enumera o emisiune de o oră duminica la ora 10:00 intitulată „Parte de carte” şi pastila zilnică „Omul care aduce cartea” de la 9 şi 10.
Narcisistă la culme, televiziunea se mulţumeşte cu propria oglindire pe ecran, într-o vreme a spectacolului cu orice preţ în care educaţiei nu i se oferă decât un rol manipulativ prin diferite tehnici persuasive în conturarea unor practici ale consumatorilor într-o epocă a maselor. Teza mea doreşte să releve că telespectatorii infantilizaţi şi cretinizaţi de vulgaritatea televiziunii, robi ai sondajelor mediatizate, artişti dependenţi de consumul televizual au de vizionat un spectacol total, în care imaginea este tot una cu realitatea, în care a apărea „pe sticlă” este similar cu a exista. În această realitate, lumea se complace în spuma lucrurilor şi în minciuna imaginilor adevărate. Acolo se dramatizează insignifiantul. Se practică o falsă convivialitate. Acolo oamenii se tutuiesc. Televiziunea ar dori să fie la voi acasă, lângă voi, aproape de voi, în voi, chiar dacă pe ecran se perindă clowni care râd plângând, chiar dacă se convine complice în favoarea sordidului, banalului şi antisocialului, chiar dacă melodrama este haina de împrumut a sentimentelor autentice, iar sensibilitatea are faţă neghioabă...
Imaginile şi discursurile cultural dezordonate oferite de mass-media umplu tăcerea, însă nu creează şi sensurile; pentru că ritmurile gândirii trebuie să se confunde cu circulaţia continuă a informaţiei; analizând inutilitatea unei vorbării fără limite, se constată nepotrivirea ei cu subiectele de interes: predomină derizoriul, în detrimentul chestiunilor esenţiale. Prin efectul lor seductiv, imaginile şi discursurile educaţionale sau umoristice generează o dependenţă bolnăvicioasă a consumatorului faţă de ecran, urmarea fiind transformarea privitorului într-o fiinţă pasivă (care vizionează înscenările, fără să realizeze că nici nu mai poate fi vorba despre produs), asemeni unei moluşte mute şi sedentare, rămasă agăţată de televizorul propriu ca de o stâncă. Este vorba despre o precumpănire a vizibilului asupra inteligibilului, deoarece societăţile au fost întotdeauna modelate mai mult de natura mijloacelor prin care ele comunică decât de conţinutul comunicării. Preţul plătit de către consumatorul de emisiuni educative din media privată pentru o cultură a tuturor este declasarea într-o sub-cultură, care e de fapt – din punct de vedere calitativ – «incultură» (ignoranţă culturală) deoarece operaţiunea aduce doar pierdere. Astfel, difuzarea pe scară largă a unor informaţii culturale sau produse înseamnă progres numai dacă ceea ce este oferit unor largi audienţe/publicuri este întradevăr benefic (sau, măcar, nu dăunează).
În concluzie există o asimetrie a comunicării mediatice de tip educaţional (atât jurnaliştii de ştiinţă cât şi elitele culturale deţin date şi informaţii, iar publicul trebuie să le afle) însă domnia monologului şi posibilitatea unui dialog între cele două instanţe ale contractului de comunicare (consumatorul este mut, dar are foarte bine dezvoltate simţul vizual şi pe cel auditiv) aduc prejudicii manifestării unui spaţiu public bazat pe o logică argumentativă (modelele explicative pe care le regăsim în discursul jurnalistic se întemeiază mai degrabă pe logici narative şi simbolice). În acest context mass media se dovedeşte a fi foarte incapabilă de a organiza o “agora” de disecare a ideilor, în urma căreia indivizii pot înţelege fenomenele sau în care să se manifeste opinii personale care să se cristalizeaze în opinie publică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu