Unul dintre cele mai sacre fundamente constituţionale din istoria statului român (modern sau post-modern, că altul nu a mai existat) este organizarea administrativ-teritorială unitară, deşi două dintre cele mai importante episoade din biografia sa, Unirea Mică din 1859 şi Marea Unire din 1918, sugerau o cu totul altă direcţie, iar situaţia internă şi europeană din prezent oferă mai multe motive în favoarea acestei evoluţii ratate.
Astăzi însă, oricum ar sta lucrurile în ceea ce priveşte trecutul, nevoia de a regândi organizarea administrativ-teritorială a statului român este larg recunoscută în contextul procesului de eficientizare a administraţiei publice şi a procesului de „regionalizare” declanşat de integrarea în Uniunea Europeană. Cu toate acestea, propunerile politice şi dezbaterile publice în această privinţă sunt blocate în limitele concepţiei administrative a statului unitar, care sunt complementate cu câteva idei de reformă implementate fără prea mult succes în cursul ultimelor decenii de Franţa, arhetipul statului unitar european, cum ar fi profesionalizarea şi mărirea libertăţii de acţiune a managerilor agenţiilor guvernului central în teritorii – aşa-numita deconcentrare – şi creşterea moderată a competenţelor organismelor politice locale alese (primării, consilii judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale) – aşa-numita descentralizare, la care se adaugă crearea în paralel a unor „regiuni europene de dezvoltare”, fără nicio consistenţă în realitatea socială locală, administrate de birocraţi centrali şi prefecţii din judeţe în cooperare cu preşedinţii de consilii judeţene, al căror singur obiectiv este să încaseze cât mai multe subvenţii din fondurile structurale şi de coeziune puse la dipoziţie de Comisia Europeană.
Însă creşterea eficienţiei administraţiei guvernamentale autohtone în furnizarea bunurilor publice nu poate fi separată de aducerea acesteia cât mai aproape de comunităţile locale reale care există în spaţiul geografic, social şi cultural tradiţional al provinciilor istorice româneşti şi de subordonarea acesteia controlului direct al populaţiei locale. Cazul în favoarea federalizării României are la bază atât argumentul eficienţiei, cât şi argumentul controlului democratic.
Care sunt deci provinciile istorice din spaţiul românesc care ar trebui să stea la baza unui viitor stat federal românesc? În primul rând Moldova şi Muntenia, cea dintâi incluzând Bucovina de Sud, teritoriu care – împreună cu Bucovina de Nord – a căpătat o identitate distinctă abia după ce a fost cucerit de Iosif al II-lea în 1775, iar cea de-a două excluzând Oltenia, un teritoriu care, probabil amintire a puternicului cnezat al lui Litovoi – a avut întotdeauna o anumită autonomie şi o identitate aparte în cadrul Valahiei până în epoca modernă; în al doilea rând, Dobrogea, teritoriu achiziţionat de România în 1878, şi Transilvania, însemnând totalitatea judeţelor actuale din interiorul arcului carpatic; în sfârşit, Banat, un teritoriu cu o identitate geografică şi culturală proprie destul de bine precizată, şi actualele judeţe din nordul Carpaţilor Orientali şi din vestul Carpaţilor Occidentali, în speţă Maramureş-Satul Mare şi aşa-numita Crişană, cea dintâi regiune cu o identitate istorică mai bine definită, cel puţin în zona sa maramureşeană, cea de-a doua cu o identitate istorică asociată celei transilvane şi mult mai atenuată între timp.
Aceste opt regiuni, cu o identitate istorică, culturală, socială şi economică destul de clară în majoritatea cazurilor, la care s-ar adăuga Bucureştiul, ca şi „oraş liber” cu un statut egal provinciilor federale, similar statutului avut în prezent de Berlin, Bremen şi Hamburg în statul federal german, reprezintă teritoriile autonome care ar putea sta la baza unei organizări federative a României, o organizare în care suveranitatea ar fi împărţită nu doar între puterea executivă, cea legislativă şi cea judecătorească, ci şi între guvernul federal central şi guvernele provinciale, care trebuie reprezentate în Camera Superioară a Parlamentului Naţional pe baze egale şi cu drept decizional în chestiuni constituţionale, în timp ce în Camera Inferioară reprezentarea ar trebui să se facă proporţional cu populaţia fiecărei provincii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu