Uniunea Europeană şi cultura creştină plurivalentă

O construcţie politică şi economică fără dimensiune spirituală, ne avertiza istoricul Alexandru Duţu, nu poate fi decât „visul de vară al unui contabil”. Este o judecată care corespunde apelului adresat de Jacques Delors: „un suflet pentru Europa”. Orice formulă am găsi, problema rămâne aceeaşi: necesitatea unei reflecţii comune asupra identităţii culturale a Europei. Altminteri, extinderea şi cealalată faţă a sa – integrarea – s-ar reduce la un calcul de oportunităţi a căror eficacitate pe termen lung ar fi profund afectată. Se vorbeşte adesea despre un patrimoniu axiologic spre care converg în diversitatea lor, inclusiv religioasă, culturile Europei. Un patrimoniu pe care religiile îl resimt ca fiind restrictiv, dar care reprezintă singurul temei, din perspectiva laicităţii spaţiului public, de a se întâlni într-o cultură comună.

Definită în funcţie de proiectul politic al modernităţii, Europa Unită îşi construieşte în prezent relaţia cu religia sub forma a ceea ce istoricul René Rémond numea „o secularizare amiabilă”. Locul separaţiei radicale şi uneori violente între opinia religioasă, rezervată spaţiului privat, şi puterea politică, între sfera nevăzutului şi cea a vizibilului, separaţie care inaugurează autonomia societăţii moderne, este luat de o viziune potrivit căreia distincţia domeniilor de competenţă nu înseamnă şi irelevanţă reciprocă. Cu alte cuvinte, faptul că religia nu mai legitimează politicul şi statul îşi asumă o neutralitate principială faţă de credinţele religioase nu echivalează cu a nu recunoaşte sau a nu valoriza rolul religiei în spaţiul public. Întrebarea este cum gândim acest rol, care sunt raţiunile care ne determină să-l recunoaştem şi chiar să-l încurajăm? Ce justifică prezenţa religiosului într-o societate care, cum ar spune Marcel Gauchet, se articulează deliberând asupra ei înseşi fără a se referi la ceea ce o transcende?

Aş începe cu o constatare simplă: religia este totuşi prezentă, în pofida celor care i-au prezis dispariţia şi au perceput secularizarea ca pe o fază de disoluţie binemeritată a „iluziei”, ca pe un progres al conştiinţei umane şi o eliberare de angoasele proiectate la nivelul lumii nevăzute. Dezvrăjirea galopantă a lumii, asociată cu gradul de dezvoltare economică, are perioadele sale de criză şi de ezitare. E un proces pe care nimeni nu-l mai poate contesta, dar care a condus la o redimensionare a conştiinţei de sine a religiilor din spaţiul său de acţiune. Ceea ce se petrece sub ochii noştri constă tocmai în întâlnirea, în confruntarea sau în simultaneitatea paralelă a dezvrăjirii cu zone de suveranitate necontestată a religiosului, o suveranitate care nu se comportă neapărat şi preeminent politic.

Ecoul unei priviri lucide asupra fenomenului religios contemporan, la nivel global, nu poate să nu fie o reconsiderare a religiozităţii ca dimensiune perenă a conştiinţei umane, care cunoaşte modulaţii istorice şi reveniri spectaculoase. Prin urmare, a face din scăderea ponderii sale politice şi sociale o normă sau un deziderat ar fi abuziv şi ineficace. Dimpotrivă, există iniţiative foarte concrete de a construi, ţinând seama tocmai de ponderea civilizaţională a religiei, solidarităţi regionale cu scopul de a asigura stabilitate şi cooperare. Realismul elementar al oricărui proiect politic obligă la dialogul cu credinţele care au dat alcătuirea profundă a unei societăţi, indiferent de sensul deciziilor sale ulterioare.

Ajungem astfel la argumentul istoric al relevanţei religiei. Deşi actuala Constituţie europeană nu include în preambul referinţa la „rădăcinile creştine”, Europa nu poate să nu-şi recunoască originalitatea istorică: ea datorează creştinismului atât principiul de unitate (vizibil mai ales în primul mileniu), cât şi actuala divizare confesională, astfel încât s-a vorbit de mai multe Europe religioase, fiecare cu propria sa raportare la modernitate. Există însă şi un alt fel de a privi acţiunea unificatoare a creştinismului dacă nu ne referim la conţinutul său ci la faptul că tocmai el, în varianta sa occidentală, a permis apariţia unei lumi care îl contestă. Mai mult, potrivit viziunii filosofului Rémi Brague, care a suscitat multe dezbateri, prin natura raportului său cu Vechea Alianţă (Vechiul Testament), creştinismul ar fi structural roman, rolul său în definirea identităţii europene devenind astfel mai puţin important din perspectiva conţinutului, şi deci a moştenirii, cît din perspectiva formei înseşi a culturii europene. „A fi roman, spune Brague, înseamnă a te percepe drept grec în raport cu ceea ce ceste barbar, dar totodată drept barbar în raport cu ceea ce este grec”.

Europa se constituie cultural ca interval, ca simultaneitate a originii şi a distanţei faţă de origine: pentru a se cunoaşte şi a se descoperi pe sine trebuie să se refere la ceva care se află în afara sa şi o legitimează: la Atena şi la Ierusalim, de pildă. Dacă am gândi, din perspectivă istorică, creştinismul ca formă a Europei, atunci problema nu ar mai fi mai aceea de a-i stabili un loc între celelalte religii, ci am putea face apel la contribuţia sa esenţială, care a permis coprezenţa celorlalte în spaţiul pe care l-a generat. Desigur, pluralismul religios, văzut în ambivalenţa sa: ca diferenţă potenţial conflictuală şi ca expresie a căutării umane a transcendenţei, nu priveşte doar creştinismul.

A coexista într-un spaţiu ale cărui reguli sunt general acceptate înseamnă pentru orice religie a integra în propria conştiinţă faptul că nu este singura, înseamnă a asuma memoria tensiunilor, conflictelor dar şi a întâlnirilor, înseamnă a ierta şi a cere iertare, şi mai ales a exprima disponibilitatea de a face parte dintr-o cultură comună. Pentru aceasta, calea cea mai proprie şi mai urgentă este educaţia religioasă.

Indiferent de forma învăţământului, confesională sau nu, educaţia religioasă se află la intersecţia dintre tradiţiile religioase şi morala publică. Ea devine ecoul unei tensiuni reale, dar nu mai puţin fecunde, având menirea de a prezenta religia altfel decât sub forma unei identităţi de nişă. Aş spune că îi revine datoria de a deplasa accentul de pe moştenirea unei tradiţii pe capacitatea sa de a fi creatoare în prezent şi contemporană cu diferenţele care o înconjoară. Miza unui dialog nu este doar obţinerea nonbeligeranţei, ci mai ales asumarea sarcinii de a gândi diferenţa în interiorul fiecărei religii.

Să fim realişti!

Cîţiva notorii „oameni de televiziune“, volubili, sprinţari, fără dileme, au lansat o nouă ideologie. Veche, desigur, ca toate lucrurile noi. I-aş spune ideologia realităţii minimale, sau, ca să invoc metafizica domnului Vanghelie, ideologia realităţii „care este“. În rezumat, ea sună astfel: realitatea, atîta cîtă e, e destulă şi e bună. Să nu ne complicăm cu criterii sofisticate, cu pretenţii intelectualiste, cu exigenţe elitare. Să admitem, odată pentru totdeauna, că nu opiniile cîtorva sclifosiţi, nu valorile rarefiate ale unor minorităţi gălbejite constituie substanţa şi rostul vieţii. Viaţa, viaţa adevărată, viaţa celor mulţi, cu nevoile lor curente, cu bravul lor semidoctism, cu farmecul lor gregar – iată ceea ce trebuie să aperi, să lauzi şi să cînţi. Să ne mai lase puriştii „bunului-gust“, şoarecii de bibliotecă, grămăticii pedanţi. Să dăm cezarului popular ceea ce îi aparţine: atenţia noastră exclusivă, amorul nostru necondiţionat. Nu vă plac manelele? Dar ele există şi au succes. Nu vă plac talk-show-urile cu Becali şi viaţa cotidiană a cuplului Irinel-Monica? Dar ele fac rating. Sînt cool. Sînt Viaţa însăşi. Nu vă place Casa Poporului? Dar poporului îi place. Divertismentul autohton vă miroase a vulgaritate? Dar cine vă pune să vă uitaţi? Ce-ţi fi vrînd? Molière zi şi noapte? Caragiale non-stop? Charlie Chaplin de trei ori pe zi? N-aveţi decît să vă încuiaţi în bibliotecă. Viaţa e în altă parte şi se poate dispensa de fiţele voastre. Viaţa e mişto şi miştocăreala e viaţă. Ne-am săturat de idei înalte, de maniere fine, de predici. Vrem virilităţi fruste, duioşii de bodegă, chef. Ceea ce există n-are nevoie de nici o justificare, de nici un adaos. Există, deci e valabil. Există, deci asta e! Deci cui nu-i place să se retragă la sanatoriu. Gata cu fumurile! Realitatea e singura realitate. Deci intelectualii să ne mai slăbească.

Campionii acestei ideologii, ca de altfel campionii tuturor ideologiilor, nu pot fi contrazişi. Ei ştiu, vorbesc de evidenţe, sînt slujitorii eroici şi grandilocvenţi ai comunităţii. Cînd aroganţi şi băşcălioşi, cînd sentimentali şi patetici, oamenii aceştia confundă şmecheria cu buna-dispoziţie, suspensia gîndirii cu bunul-simţ, şi pofta egolatră de notorietate cu dragostea de oameni. Cum să-i îmblînzeşti, cum să-i pui pe gînduri?

Le-ai putea spune, mai întîi, că recad, fără să-şi dea seama, în cea mai ieftină retorică proletcultistă. De la idolatria marxist-leninistă a „maselor“, la lozinca resentimentară („Moarte intelectualilor!“), toate „nuanţele“ acestei retorici sînt de mult cunoscute. Le-ai mai putea spune că tot ce e, astăzi, viaţă civilizată s-a născut din sentimentul că realitatea dată, realitatea strictă e insuficientă şi, prin urmare, ameliorabilă. Ameliorabilă tehnologic şi stilistic. Realitatea se îmbogăţeşte neîncetat prin comentariu şi prin ingeniozitate adaptativă. A fi „realist“ e a căuta altceva şi mai mult decît oferă realitatea. Nu te laşi în voia bolilor, pretinzînd că, întrucît există, sînt îndreptăţite, nu asumi cu entuziasm urîtul pentru că e ubicuu, nu sanctifici prostia pentru că e curentă. Dacă vrei muzică, nu te opreşti la zgomotele pădurii, dacă vrei arhitectură, abandonezi gata-făcutul peşterii, dacă vrei vin, nu te mulţumeşti să mănînci toţi strugurii. Umanitatea constă în capacitatea de a trata realul nu drept o instanţă care îşi ajunge sieşi, ci drept o infinită materie primă. Sîntem ceea ce adăugăm lumii. Desigur, uneori adăugăm lumii ce nu trebuie, sau încurcăm borcanele: una e să faci borş, alta e să faci cidru. Utilitatea borşului e incontestabilă, cu condiţia să nu mi se vîre pe gît ca cidru. Nici manelele, nici giumbuşlucurile Oana-Pepe, nici idila Columbeanu nu trebuie (şi nu pot fi) evacuate. Grav e dacă proliferarea lor devine normă şi model. Grav e dacă ele sfîrşesc prin a evacua, sau prin a marginaliza, restul. Aş adăuga că apologia „gustului popular“ în forme de maximă trivialitate e ofensatoare faţă de gustul popular însuşi. Secole lungi de cultură populară hiper-rafinată dezmint acest derapaj. Derapajul nu apare decît printr-o acţiune insidioasă de intoxicare cotidiană a sensibilităţii publice.

Cît despre marii moderatori TV care pledează pentru „realitatea care este“, ei au o comică problemă de identitate. Fac gazetărie – adică nu ne lasă singuri cu realul, ci îl ambalează în tone de texte şi imagini – scriu, vorbesc, folosesc camere de luat vederi, ochelari, stilouri, metafore, culori, adică tot felul de produse ale creativităţii, aşadar ale intelectului omenesc, dar vor să treacă, totodată, drept „băieţi de băieţi“, oameni din popor, străini de orice otravă livrescă. Vor, pe scurt, să fie şi călare, şi pe jos. Vor să vorbească buruienos, dar se înghesuie şi să pomenească, hodoronc-tronc, de Dostoievski şi Santayana. Sînt, care va să zică, complecşi, rotunzi, „oameni universali“. În realitate, sînt mereu la jumătatea drumului, nici cu lecturile la zi, nici cu degetele bătătorite. „Nu sîntem intelectuali!“ zic ei, ferindu-se de această etichetă ca de ducă-se pe pustii. Se poate. Dar asta nu vă califică drept viguroasă clasă muncitoare. Nu aveţi nici statutul pe care îl respingeţi, nici cel la care aspiraţi. Prestaţia Dvs. constă, deocamdată, în utilizarea (pripită şi parţială) a intelectului propriu şi într-o zglobie clămpăneală mondenă. Credeţi-mă, e puţin! Şi dacă, în plus, vă luaţi şi aere magisteriale – e ridicol.

Holocaustul românesc post-capitalismului european

Grei de cap sau răuvoitori? La întrebarea asta trebuie să-şi răspundă românii când văd pe toate posturile TV sau în ziare cum francezii, elveţienii, italienii şi, mai nou, norvegienii şi finlandezii reunesc sub sintagmele “cerşetori”, “hoţi”, “nespălaţi” sau “analfabeţi” întreaga naţie română. Când o să-şi dea seama oare că şi în limba lor există echivalentul celebrei zicale româneşti “Orice pădure are uscăturile ei”? Şi, totuşi, până şi răbdarea noastră are limite. Cât o să le mai suportăm jignirile?

Francezii ne consideră analfabeţi

Confraţii noştri latini şi-au dat în petic în ultimii doi ani. La televizor, diverşi realizatori TV se ascund în spatele justificării de “satiră” sau al unor păpuşi jegoase, mânuite cu sfori, şi aruncă cu noroi în întreaga naţie română. Din “cerşetori”, “nespălaţi”, “hoţi” şi “proxeneţi” nu ne scot, ba chiar, mai nou, ne-au făcut şi analfabeţi.

Zilele trecute, într-o emisiune a postului de radio francez Europe 1, moderatorul Laurent Ruquier şi invitaţii săi s-au lansat într-o serie de remarci jignitoare la adresa românilor. Astfel, la întrebarea moderatorului “Ce fac 85% dintre români?”, invitaţii au spus că “Învaţă să se spele”, “Cerşesc”, “Se alfabetizează”. Răspunsul “corect” oferit de Ruquier a fost “Învaţă limba franceză”, iar acestuia i-au urmat replici care sugerau că românii învaţă franceza pentru a cerşi. Moderatorul Laurent Ruquier e recunoscut ca nefiind un admirator al românilor depăşeşte pentru a doua oară limitele decenţei. Emisiunea a reuşit să stârnească o reacţie şi din partea autorităţilor noastre. Ambasada României la Paris s-a autosesizat şi a acţionat pe lângă instituţiile franceze abilitate şi conducerea postului Europe 1 şi a solicitat luarea unor măsuri ferme pentru combaterea unor declaraţii generatoare de discriminare şi xenofobie.

Norvegienii spun că mâncăm pescăruşi şi şobolani la grătar

O altă ţară ce se alătură “modei” de a-i face praf pe români fără să clipească. Un cotidian online din Oslo scrie despre românii fără adăpost din capitală că aceştia trăiesc din carnea animalelor şi a păsărilor prinse în capcane puse de-a lungul râului Aker. Cu ce se hrănesc românii, conform jurnaliştilor norvegieni? Cu câini, şobolani şi pescăruşi la grătar. Jurnaliştii publică un interviu cu Jan Haug, coordonatorul voluntarilor care se ocupă de curăţenia din Oslo, iar acesta declară că localnicii sunt exasperaţi, pentru că, din cauza românilor, spaţiile verzi din oraş sunt “sufocate de gunoaie”. Pentru a da mai multă credibilitate articolului, autorul scrie despre o descoperire şocantă: într-un apartament ocupat de români a fost găsit un câine jupuit, pregătit pentru a fi pus la grătar.

Interesant este însă faptul că, în afara interviului cu voluntarul, jurnalistul nu are în sprijinul acuzaţiilor sale decât o fotografie cu un pescăruş al cărui picior este prins cu o sfoară, despre şobolani şi câini sunt doar povestiri lipsite de dovezi... Halal jurnalism!

Italienii afirmă că toate româncele sunt prostituate

Presa din Italia nu scapă o zi pentru a mai altoi o palmă românului sărac, dar muncitor în Cizmă? De ce? Pentru că, pe ici, pe colo, câte un ţigan întinde mâna la cerşit sau, mai adesea, bagă mâna în buzunarul trecătorului. Deşi la periferia Romei cele mai multe prostituate sunt africane, în ziarele lor, tot româncele sunt campioane. Ca urmare, după mintea lor, asta suntem toţi: “hoţi” sau “prostituate”. Ultima “ispravă” a unui jurnalist italian a fost să ne numească pe toţi români beţivi, după ce un tânăr aflat în stare de ebrietate a provocat un accident mortal. Oricum, meteahna presei italiene e clară de ani buni: boala pe români.

Elveţienii ne văd ca pe nişte ciori care se înfruptă din teritoriul lor

Cine ar fi crezut că elveţienii neutri se reped la naţia română fără să se gândească bine înainte? Ei bine, în 2009, aceştia au călcat în picioare demnitatea românilor care muncesc cinstit peste hotare, asemănându- i, într-un desen, cu nişte corbi hulpavi, care se înfruptă din teritoriul lor. Ulterior, românii s-au transformat subit în şoareci care ronţăie de zor caşcavalul din Cantoane. Ultima dată când elveţienii au făcut o campanie agresivă împotriva românilor a fost în 2009, naţionaliştii fiind foarte supăraţi că muncitorii români vin şi ocupă locurile ce li se cuvin locuitorilor din ţara Cantoanelor. Atunci a fost momentul tranformării românilor, în viziunea lor, în ciorile care se înfruptă din Elveţia.

Finlandezii susţin că nu au văzut decât cerşetori români

Să fi fost din cauza vremii reci în mod constant, care le-a paralizat creierul sau din lipsă de cultură când finlandezii ne-au făcut praf pe toţi românii, la grămadă, în presa lor, din cauza câtorva cerşetori care au răzbit până la Helsinki? Presa nordică scria atunci că “până să iasă românii la cerşit în capitala lor, nu văzuseră niciodată live cum se practică cerşetoria”. De altfel, iarna trecută, toate ziarele finlandeze au prezentat imagini cu ţigani cerşind în zăpadă, pe un frig de crăpau pietrele.