Pâine şi circ

Actuala clasă politică românescă postdecembristă oferă spectacole poporului pentru a distrage atenţia de la problemele reale ale ţării. Se pare că metoda funcţioneză destul de bine de îndată ce puţini sunt aceia care reuşesc să citească dincolo de aparenţe. După cum spuneam ieri succesul opziţiei şi al nostru (prin declararea neconstituţională a unor legi din planul de austeritate A) este sortit eşecului deoarece planul de austeritate este impus de forţele economice internaţionale şi nicidecum de papiţoii Victoriei. Bucuria pensionarilor (deoarece legea reducerii salariilor este constituţională) devine violet după ce vor afla că veniturile lor vor fi impozitate cu aceiaşi sumă care era propusă pentru reducere. Circul politic oferit de ieri este ieftin deoarece românii iubesc lucrurile ieftine şi "khiciurile". Atenţia mea însă nu se îndreaptă azi spre noile viziuni politice asupra aplicării unor planuri de austeritate B ci metodei romane care dă roade îmbelşugate după milenii de progres-regres.

Pâine şi circ, divide et impera cam aşa se caracterizează raţiunile politice ale vremii. Atât timp cât elitele politice pot seduce electoratul prin pâine şi circ ei conduc o naţiune spre un scop, ţintă care uneori nu coinicde cu agenda cetăţeanului de rând. Impertinenţa politicienilor este atât de mare, din acest punct de vedere încât zilnic năcocesc câte ceva pentru a da pâine şi circ poporului şi nu doar în perioadele electorale. Oamenii însă se identifică cu noţiunea arhaică de "prostime" şi se lasă seduşi de tot acest circ şi îl susţin în continuare deoarece actuala societate românească nu a ajuns la maturitatea politică occidentală în care electoratul sancţionează o simplă gafă a politicianului, ce să mai spun de greşeală a acestuia. Pâinea îi oferă o satisfacţie românului însă nu îi asigură un trai decedent asemenea unui occidental pragmatic. Circul oferă distracţie însă o distracţie stupidă care ar trebui ignorată.

Continuitatea pâinii şi a circului nu va duce la un progres economic ci la satisfacţie momentană. Visteria personală a individului nu se va umple cu pâinea oferită de un stat social ci prin muncă asiduă şi continuă, permanentă, concretă, eficientă şi de o calitate superioară. Satisfacerea nevoilor şi devenirea românilor pragmatici raţionali va trebui să înlocuiască actualul sentiment mioritic comun. Deşteptarea de la un circ ieftin oferit de triada Palatelor Capitalei (Cotroceni-Victoria-Casa poporului) va duce societatea românescă pe un drum asiduu dar îmbelşugat în care bunăstarea nu este oferită de stat ci de membrii acestuia. Dezbinarea clasei politice actuale reflectă exact literalmente fidel dezbinarea şi viziunea cetăţenilor. Democraţia e cea mai bună formă de guvernământ doar dacă electoratul are maturitatea politică de a alege raţional reprezentanţii triadei palatelor bucureştene.

În timpuri învolburate pentru întreaga societate românescă, judecătorii Curţii Constituţionale a României susţin că tăierea pensiilor şi a salariilor cât şi legea pensiilor speciale sunt neconstituţionale. O astfel de decizie luată de "judecătorii politici" va releva momentan, în opinia mea, că reprezentanţii curţii sunt imparţiali deşi sunt numiţi pe criterii politice în funcţiile respective. Este îmbucurător faptul că nu se vor reduce pensiile pentru cei 5 milioane de bătrâni bătuţi de soartă, însă lucrurile trebuie analizate dintr-o altă perspectivă deoarece situaţia este diferită cel puţin din prisma a două aspecte.

În primul rând guvernul Boc IV va adopta alte măsuri de austeritate pentru a reduce deficitul bugetar (va mări taxele) sau cel mai probabil îşi va asuma răspunderea pe un alt pachet de legi de reducere a salariilor şi pensiilor care să fie constituţional pentru magistraţii de la CCR. În aceste condiţii victoria opoziţiei aspura partidelor de guvernământ este efemeră deoarece o nouă lege de reducere a veniturilor bugetarilor şi pensionarilor va fi sortită succesului. Băsescu împreună cu papiţoii de la Victoria vor găsi mijloacele necesare din punct de vedere constituţional pentru a fi adoptate măsurile anunţate din luna mai de către şeful statului. Cert este că pensiile speciale favorizate de-a lungul timpului de politicieni sunt de-a dreptul impertinente iar guvernul Boc a gândit bine diminuarea acestora.

În cel de-al doilea rând, marea majoritate a economiştilor susţin că e nevoie de o redresare a bugetului naţional prin o limitare cu 3% a deficitului. Redresarea bugetului nu se poate realiza decât printr-o limitare a veniturilor cetăţenilor (reducere de venituri sau majorare de taxe şi impozite). Actualul guvern nu are resursele umane necesare de redresa economia naţională prin investiţii masive şi nici nu poate împrumuta bani la infinit pentru susţinerea unui aparat bugetofag. Toate soluţiile propuse de către elitele puterii vin în dauna cetăţeanului, indiferent de orice decizie va lua Curtea Constituţională sau alte forumuri internaţionale de apărare a drepturilor şi libertăţilor umane. Indiferent de ce măsuri va elabora actualul guvern, cetăţeanul de rând va avea de suferit deoarece toate nenorocirile unui stat se abat asupra membrilor săi. Guvernul nu va majora taxele pentru cei bogaţi deoarece favorizează clientela politică şi va încerca să ducă la bun sfârşit măsurile luate în acord cu Fondul Monetar Internaţional.

Pentru aceste 2 motive simple succesul de astăzi al nostru, al celor care suntem dependenţi de banii de la stat (salarii şi pensii) va fi sortit eşecului. Orice mod de a opri măsurile de austeritate este inutil deoarece actuala clasă politică de guvernământ nu deţine mijloacele necesare pentru a pune în aplicare măsuri de stimulare şi creştere economică. Personal, cred că nici opoziţia nu va reuşi acest fapt deoarece situaţia aceasta a fost creată de-a lungul timpului de toată clasa politică românească care a adoptat măsuri populiste cu ocazia alegerilor electorale frecvente. Perioada ce va urma va confirma cele spuse de mine... Astazi a fost câştigată o bătălie dar nu şi războiul.

Concentrându-se asupra unei realităţi globale, filosofia încearcă prin diferite practici, metode şi tehnici să scoată în evidenţă principiile general valabile fie în parte sau în ansamblul lor. Ar fi incorectă afirmaţia conform căreia aceasta ar studia principiile întregului şi celălalte discipline ar studia părţile ansamblului. Părţile alcătuiesc întregul iar la rândul lui acesta are în componenţa sa diferite părţi care îl definesc ca un tot. Filosofia ca ştiinţă a ştiinţelor are în componenta sa o gamă diversă de subdomenii cărora le trebuie acordată o importanţă deosebită. Aceste subdomenii, autonome de altfel, studiază întregul atât din diferite prisme cât şi pornind de la particular spre general sau viceversa. Totodată trebuie afirmat clar că demersul filosofiei nu este unul dogmatic, teologic sau pur ştiinţific ci o capacitate raţional umană de a studia fenomenele şi de a găsi originea principiilor care stau la baza societăţii. Împletirea demersului filosofic cu cel teologic în decursul istoriei a dat naştere unor dispute mai mult sau mai puţin valabile din punct de vedere valoric iar considerarea acesteia ca ancila theologiae este un fapt criticabil sub aspect ştiinţific.

Moştenirea cunoaşterii înţelepciunii s-a îmbogăţit în diverse domenii autonome precum: logica, antropologia filosofică, cosmologia, gnoseologia, metafizica, ontologia, epistemologia, etica, estetica, politica, metodologie, filosofia limbajului, filosofia istoriei, filosofia naturii, filosofia religiei, filosofie teologică, filosofia dreptului şi filosofie socială.

• Logica este definită în Istoria filosofiei ca fiind arta argumentării corecte. O definiţie mai amplă ar putea definio ca fiind un studiu mai amplu ale principiilor în virtutea cărora fiinţa umană raţioneză. În cultura umanităţii s-au impus anumite tipuri de logică în funcţie de diversele raţionamente supuse examinării şi de tipurile de propoziţii prin care acestea se efectuează precum: logica deductivă şi cea inductivă, logica deontică, logica intuiţionistă, logică minimală, logică modală, logică multisortală, logică de ordin superior, logică de ordin inferior, logică pleonotetică, logică polivalentă, logică tradiţională, logică formală clasică, logică formală nonclasică, logică predicativă, logică propoziţională, logică clasică, logică cuantică, logică epistemică, logică nonmonotonă, logică paraconsistentă, logică temporală şi logici relevante.

• Antropologia filosofică nu poate fi definită decât prin a fi un curent de studii ce studiază ansamblul disciplinilor din ştiinţele umane ce aprofundează fiinţa umană. Iniţiată de către sociologi germani Arnold Gehlen şi Helmuth Plessner, antropologia filosofică are drept fundament o analiză empirico-biologică a realităţii umane şi presupunerea unei filosofii a formelor vii care pun omul în relaţie cu celălalte registre ale vieţii organice.

• Cosmologia este considerată un domeniu autonom al ştiinţei filosofice care studiază Universul ca fiind totalitatea tuturor fenomenelor naturale. În filosofia modernă aceasta este considerată a fi o subdiviziune a metafizicii, fiind o teorie generală asupra lumii. Ca şi domeniu autonom studiază în mod deosebit problemele legate de spaţiu, eternitate, timp, necesitate, schimbare şi contingenţă. În istoria filosofiei se regasesc două tipuri de cosmologii conform gânditorului C. Wolff, şi anume: cosmologia ştiinţifică definită ca fiind teoria generală a lumii plecând de la principiile ontologiei şi cosmologia experimentală ca fiind cea dedusă din observaţii.

• Gnoseologia se defineşte ca fiind teoria cunoaşterii generale deosebindu-se prin fond şi formă de epistemologie. Acest domeniu relevă modul în care cunoaştem realitatea studiind cu precădere limitele cunoaşterii, structura ontologică a bagajului nostru de cunoştiinţe şi sursele cunoaşterii.

• Epistemologia reprezintă teoria cunoaşterii ştiinţifice şi doar în literatura engleză aceasta include gnoseologia. Această disciplină abordează sintaxa logică a teoriilor ştiinţifice, semantica limbajului lor şi pragmatica discursului ştiinţific. Diferenţa dintre cele două domenii este şi etimologică: gnoseologia desemnând termenii de gnosă (cunoaştere) şi logos (cuvant, teorie, discurs) pe când episteme în limba greacă desemnează a fi ştiinţa. Cercul de la Viena în secolul XX amplifică obiectul de studiu al epistemologiei cu cel al logicii aplicate.

• Metafizica este o disciplină a cărei apariţii i se datorează lui Aristotel semnificând ceea ce este după fizică, abordând probleme fundamentale precum: natura fiinţei, substanţa, cauzalitatea şi existenţa divinităţii denumite de Stagirit filosofie primă. De-a lungul istoriei filosofiei termenul a cunoscut diferite accepţiuni. Astfel în decursul istoriei s-au conturat două tipuri de metafizici: descriptivă şi influentă. Metafizica descriptivă descrie conceptele fundamentale prin care gândim realitatea şi intrăm în relaţie cu ea pe când cea influentă are aserţiuni metafizice ce influenţează teoriile ştiinţifice prin intervinerea în procesul lor constitutiv. Metafizica poate fi considerată o tentativă de caracterizare a existenţei şi realităţii ca întreg.

• Ontologia este considerată a fi de către unii filosofi ramură a metafizicii ce studiază existenţa ca atare. În percepţia mea acest domeniu este autonom ce studiază existenţa fiinţei în semnificaţiile ei fundamentale şi anume, raţiune, spirit şi societate.

• Etica sau filosofia morală poate fi împărţită în trei domenii distincte: metaetica, etica normativă şi etică practică. Maieutica reprezintă cercetarea şi analiza conceptuală a problemelor referitoare la semnificaţia termenilor morali sau la natura, statul şi cognoscibilitatea valorilor morale obiective sau subiective. Etica normativă este un concept abstract ce desemnează un mod general de a face alegeri morale, pe când etica practică este o încercare subiectivă şi individuală de a răspunde unor întrebări concrete privind modul comportamentului şi al acţiunii umane.

• Estetica reprezintă studiul artei sau gândirea filosofică asupra experienţei simţurilor. Termenul grecesc al esteticii desemnează senzaţie şi percepţie şi începând cu secolul al XVIII lea se conturează ca disciplină autonomă datorită gânditorului A.G. Baumgarten ce o concepe a fi arta cunoaşterii sensibile şi nu ştiinţă filosofică a frumosului. Mai târziu filosoful german, I. Kant va dezvolta acest concept în două opere ale sale, Critica raţiunii pure şi Critica facultăţii de judecare, în care îl va prezenta ca teorie a condiţiilor a priori ale cunoaşterii sensibile şi teorie a sentimentului, gustului, frumuseţii şi geniului.

• Asupra politicii ca şi domeniu autonom există mai multe teorii care susţin cu diferite argumente originea acestei ştiinţe. Termenul de origine greacă exprimă arta de a conduce oamenii ce trăiesc într-un stat. Politica poate fi definită ca fiind studiere a naturii şi a surselor constrângerii politice, economice, sociale, cognitive, descoperind diverse căi prin care actorii politici ar putea manevra. Ea ar mai putea reprezenta formele active şi pasive ale puterii, normele internalizate şi ameninţerile externe. De-a lungul timpului, diverşi filosofi au conturat diferite modele politice precum: modelul etico-politic, modelul teologico-politic şi cel contractualist.

• Metodologia este un domeniu autonom al filosofiei şi poate fi considerată a fi un bricolaj de tehnici, procedee şi practici care concentrează energiile personale în vederea asimilării şi adunării datelor ştiinţifice ce conduc la o bună cunoaştere şi soluţionarea unor probleme. În istoria filosofiei s-au conturat difeite metode dintre care amintesc în mod special: metoda analitică (constă în analizarea distinctă, separată şi examinată în mod ordonat a parţilor unui întreg, pentru a-i cunoaşte principiile şi elementele fundamentale); metoda sintetică (are drept scop punerea împreună a părţilor sau compunerea acestora în unităţi); metoda deductivă (constă în derivarea uneia sau mai multora concluzii din una sau mai multe premise generale); metoda inductivă (are drept scop extragerea din experienţe şi observaţii particulare principiile generale implicate în acestea); metoda axiomatică (constă în formalizarea şi studierea unui domeniu folosind doar metodele logicii formale în vederea obţinerii adevărului din acel domeniu dintr-o listă de termeni nedefiniţi şi o listă de axiome); metoda logistică (are drept scop formalizarea obiectului studiat) şi metdolele lui Mill (sunt patru metode de cercetare experimentală care scot în evidenţă cauzalitatea).

• Filosofia limbajului reprezintă o disciplină ce studiază limbajul în raporturile sale cu facultăţile cognitive, cu acţiunile umane dar şi cu lumea reală. Acest domeniu se diferenţiază de filosofia lingvistică care abordează problemele semantice. În istoria filosofiei gânditori precum: Aristotel, Ludwig Wittgenstein, Karl Popper şi Umberto Eco au adus aporturi semnificative acestui domeniu. Filosofia limbajului abordează probleme fundamentale precum: recurgerea mesajului ştiinţific la limbajul comun şi imprefect, traducerea acestuia dintr-un limbaj formal lipsit de ambiguităţi, distincţia dintre forma logică şi forma gramaticală, neacceptarea caracterului incomprehensibil al discursului metafizic şi incapacitatea remedierii acestui defect prin cercetările efectuate în cadrul filosofiei lingvistice.

• Filosofia istoriei desemnează memoria şi nararea evenimentelor trecute considerate în perspectiva sensului lor şi se diferenţiază de istoricismul care afirmă că realitatea este în mod intrinsec istorică şi prin urmare poate fi înţeleasă doar în sens istoric sau se identifică cu istoria însăşi. Filosofia istoriei are două ramuri distincte de cercetare numite, speculativă şi critică. Filosofia speculativă a istoriei reprezintă cercetarea intreprinsă pentru a oferi o interpretare a trecutului omenirii considerat a fi un întreg. Filosofia critică a istoriei cercetează cu precădere modul de gândire şi de investigare al trecutului.

• Filosofia naturii reprezintă interpretarea şi explicitarea naturii ca întreg şi implicit cercetarea din ştiinţele naturii. Filosofia ca şi ştiinţă fundamentată a luat naştere odată cu Şcoala din Milet (Thales, Anaximandru, Anaxiemene) ce a pus în evidenţă natura materială a principiului originar. Acest domeniu studiază natura ca raţionalitate operantă, individualitatea, universalitatea şi multiplicitatea naturii dar şi perspectiva evoluţionistă a acesteia.

• Filosofia religiei constă în fenomenul religiei în esenţa sa şi în rolul pe care aceasta îl are pentru individ dar şi societate. Pentru istoricul religiilor, orice manifestare a sacrului este importantă: orice rit, orice mit, orice credinţă sau figură divină reflectă experienţa sacrului, şi prin urmare implică noţiunile fiinţă, semnificaţieşi adevăr . Religia în esenţa sa are o doctrină filosofică de care este strict dependentă iar istoria religiilor constată aceasta în diferite concepte sau practici care stau la baza credinţei. Filosofia teologică se distinge de filosofia religiei prin împletirea teologiei cu filosofia. Un exemplu în acest sens este creştinismul care a împletit într-un mod excelent filosofia cu teologia chiar dacă pentru mult timp, într-un mod nejust şi nedemonstrabil ştiinţific aceasta. Filosofia teologică reprezintă preluarea unor concepte filosofice, care au fost mai apoi redefinite conform ideilor teologice. Acest fenomen a avut loc nu numai în creştinism ci şi în celălalte religii precum: islamul şi iudaismul .

• Filosofia dreptului are drept scop fundamentarea dreptului prin jurisprudenţa analitică şi jurisprudenţa etică. În specialitatea de domeniu s-au conturat două teorii dinstincte de-a lungul istoriei filosofiei. Prima concepţie tratează filosofia dreptului ca fiind unul natural, începând cu Aristotel şi până la filosofia scolastică ce se conformează legii universale a naturii sau legii divine (conform filosofiei creştine). Ce-a de a doua concepţie este pozitivistă şi susţine că dreptul este o îmbinare complexă de reguli ce derivează din anumite legi recunoscute fundamental (un exemplu în aces sens, este Constituţia).

• O ultimă discilplină autonomă este considerată a fi filosofia socială, care conform unor gânditori este strict dependentă de filosofia politică. Premisa acestei discipline este că fiinţa umană este socială iar realizarea acesteia pe plan profesional, religios, psihologic şi cultural se datorează datoorită existenţei comunităţii umane. Îmbinarea acesor discipline a conturat apariţia doctrinelor politice care s-au impus în societatea modernă. Dintre acestea amintesc două ca fiind cele mai importante din secolul al XX-lea, socialismul şi liberalismul .

Qvo vadis România?

Cred că este necesar readucerea în atenţia noastră, a tuturor a promisiunilor politicienilor noştri. Toţi reprezentanţii noştri din cele trei palate (Cotroceni, Victoria şi "Casa Poporului") în diferite ocazii (mai ales în ultima perioadă) au promis marea cu sarea ca şi cum ar fi realizatorii unor planuri Marshall pentru ieşirea ţării din recesiune. Care mai de care dă sugestii ca şi cum ar fi mari experţi economici care ştiu să folosească toţi indicii macroeconomici în realizarea unor măsuri concrete, eficace şi eficiente. Pe dracu...

Actualii politicieni de la lovitura de stat din '89 încoace, au strigat în gura mare NU NE VINDEM ŢARA... Nu au vândut-o ci AU FURAT-O... Fiecare partid care a ajuns la guvernare a favorizat clientela politică şi a dărămat tot ce era bun şi construit de guvernele predecesoare. Ar fi o eroare să spunem că actualii politicieni nu au realizat lucruri bune. Au realizat conturi în bănci, afaceri prospere şi găuri negre în visteria ţării. Au creat pensii uriaşe pentru clientela lor, salarii colosale pentru apropiaţii lor şi poveri grele pe umerii noştri ai contribuabililor. După atătea "reforme" realizate de toţi papiţoii de la Palatul Victoria a venit vremea austerităţii pentru noi, nu pentru ei... Parcă pe mine m-ar interesa dacă Videanu, Berceanu, Blaga sau Băsescu pun salariile lor întrun fond de solidaritate. Pot să le pună, dar de ce nu pun averile lor colosale realizate cu afacerile dezavantoajese ale statului român?

Pâine şi circ observăm zilnic pe canalele media iar noi suferim pe urma unor măsuri de austeritate care nu scot ţara din recesiune ci doar micşorează deficitul bugetar. Liberalii şi pesediştii sună din goarnă cât e ziua de mare pe toate posturile tv că ei sunt salvatorii exilaţi de Căpitanul Băse' cu cârmaciul Boc departe de cârma vaporului intitulat România... Parcă ţara asta ar fi un simplu vas ce navighează pe mările îndepărtate şi învolburate... UDMR-ul , UNPR-ul şi cu PDL-ul cântă cu gura largă că aşa e bine pentru ţară. Pe dracu... ţara asta are nevoie de investiţii serioase în economie, în infrastructură pentru ieşirea din criză...

De aici răsună veşnica întrebare la care noi, electoratul trebuie să îi răspundem: QVO VADIS ROMÂNIA? Către o incapacitate de dezvoltare economică sau spre un sistem democratic riguros, clar definit şi implementat printr-o Constituţie eficientă şi un sistem de norme acceptate de toţi cu consecinţele de rigoare?

Primul sistem filosofic imperfect

Una dintre problemele fundamentale ale istoriei filosofiei este originea acestei ştiinţe denumită filosofie. Premisa de la care cercetarea mea a pornit a fost identificarea unor idei sau aspecte filosofice în cultura mesopotamiană şi cea egipteană. Clarificând acest aspect, nu îmi rămâne decât să continui cercetarea mea în orientul îndepărtat, pe meleagurile Indiei, unde conform cercetărilor istorice se regăseşte literatura vedică veche ce cuprinde pe lângă noţiunile religioase un sistem filosofic imperfect, datând cu ceva secole înaintea primelor idei greceşti. Părţile cele mai importante ale Vedei sunt situate din punct de vedere istoric de către unii oameni de ştiinţă începând cu secolul al XV-lea a. e. n., deşi forma finală scrisă pe care o aprofundăm astăzi s-a conturat în jurul secolelor V-III a. e. n.. Certitudinea ştiinţifică demonstrează că în decursul istoriei, investigaţia şi analiza filosofică al Vedei, va scinda cultura indiană datorită apariţiei unor şcoli filosofico-religioase ortodoxe sau neortodoxe ce vor specula filosofic uneori apropiat sau total diferenţiat din punct de vedere dogmatic. Sistemele clasice ortodoxe ale filosofiei indiene sunt reprezentate de către: samkhya (reprezentată de şcoala enumerativă), yoga (şcoala lui Patanjali ce preia metafizica samkhyastă), nyaya (elaborată de şcoala logică), vaisesika (şcoala atomistă indiană), vedanta (numită şi Uttara Mimamsa) şi mimamsa (şcoala exegetică a vedei), pe când în sistemele neortodoxe se numără a fi budismul, jainismul şi materialismul. Perioadei vedice a filosofiei indiene (1500-600 a. e. n.) îi urmează perioada epică ce se situează între 600 a. e.n. şi 200 e.n. şi cea sutrică (după 200). Este de remarcat şi o abordare a filosofiei politice în Artahasastra prin temele aprofundate, arta guvernării, strategia militară şi economia politică.

Filosofia samkhyastă prezintă o concepţie dualistă a lumii în două principii eterne şi necreate intitulate, purusha adică spiritul pur şi prakriti, materia, din convergenţa cărora este creeată lumea, această concepţie fiind totodată fundamentul teoretic al sistemului ortodox, yoga. Yoga se defineşte ca fiind o metodă practică de înfâptuire a salvării prin admiterea existenţei unui zeu presonal suprem şi prin eliberarea spiritului pur de materie (prin concentrare, meditaţie şi asceză) în opt trepte (cinci necesare trupului şi trei introspecţiei spirituale). Nyaya reprezintă abordarea logică a unui subiect examinându-se critic 60 de categorii fundamentale în care poate fi organizat şi studiat universul discursiv al cunoaşterii umane. Existenţa a nouă realităţi eterne (timp, spaţiu, suflet, minte, eter, pământ, apă, aur şi foc) din care se compune substanţa matrice a universului reprezintă vaisesika. Sistemul ortodox mimasma se defineşte ca fiind un ansamblu de reguli al căror rol este să dea o interpretare adecvată Vedei cu scopul de a determina natura acţiunii conforme cu legea divină. Doctrina lui Siddharta Gautama va da naştere unei noi religii non-teiste ce presupune o experienţă religioasă prin practica eliberării de durere, având drept element esenţial, meditaţia. Elementele componente ale lumii, sufletele individuale şi substanţa inanimată constitue un element central al jainismului ce neagă existenţa lui Dumnezeu şi consideră că ciclurile cosmice sunt eterne. Materialismul indian identificat în Charvaka admite ca fiind cauza fenomenelor materia care coincide cu fiinţa.

Termenul veda semnifică cunoaştere şi face referire la cunoaşterea divinităţii, conform tradiţiei indiene. Consturcţia literaturii vedice implică patru culegeri de texte arhaice ce fac referire la: Rig-veda (imnuri), Sama-Veda (cântări), Yajur-veda (sacrificii) şi Atharva-veda (formule magice). În introducere am acordat o atenţie celui de al CXXIX-lea imn al Rig-vedei X, ce prezintă o cosmogonie şi metafizică specială. În cele ce urmeză vom analiza dizertaţiile filosofice ale culegerii de texte intitulată, Upanişade. Vedanta analizează texte fundamentale din Brahmasutra pe care le interpretează, dând naştere şcolilor mai sus amintite.

O analiză pragmatică ale acestor texte filosofice demonstrează că înţelepciunea lor o depăşeşte pe cea a vedelor, accentuând că scopul exitenţei umane constă în eliberarea din ciclul naşterilor prin cunoaştere, ceea ce duce la absorţia în Brahman. Brahmanul reprezintă realitatea eternă în care totul există şi din care absolut tot îşi are originea. Acesta reprezintă un spirit infinit, fără formă care primeşte ceea ce îi este oferit şi care este acelaşi cu Unul, din imnul al CXXIX-lea al Rig-vedei X. Doctrina filosofică prezentată conţine o multitudine de opinii care afirmă diferite meditaţii ce se disting în diverse demersuri speculativ-filosofice. Unul reprezintă o fiinţă primordială, eternă, fiind identificat cu Universul însăşi, în unele dizertaţii filosofice, pe când în altele îl vedeau în persoana lui Puruşa, gigantul primondial. Totuşi aceste dizertaţii filosofice nu fac o distincţie clară dintre, brahman şi atman. Dacă brahman reprezenta Unul primondial, termenul de atman face referire la existenţa individuală a sinelui ca sens al esenţei sale propriu-zise. Conform speculaţiei filosofice indiene, brahmanul se identifică cu atmanul. Brahman se relevează ca fiind Unul, distins de Cosmos, transcendent în acelaşi timp şi omniprezent în realităţile cosmice iar ca atman locueşte în inima omului, identificându-se în aecastă ipostază ca fiind sinele adevărat şi fiinţa universală în acelaşi timp. Alte interpretări ale dizertaţiilor filosofice afirmă că după moarte atmanul se uneşte cu brahmanul realizând astfel o nemurire impersonală, sinele contopindu-se astfel cu Fiinţa primă. Trebuie specificat că această contopire a atmanului cu brahmanul nu este un raţionament al gândirii filosofice indiene, ci un exerciţiu spiritual. Acest exerciţiu spiritual se realizează în virtutea unei lumini interioare, ce reprezintă imaginea Fiinţei primondiale.

Brahmanismul sistemează religia vedică şi o aprofundează prin intermediul speculaţiei metafizice folosindu-se de interpretări alegorice şi mistice. Varinatele cosmologice ale brahmanismului, nu fac decât să realizeze un sistem filosofic îmbinat cu cel teologic în încercarea de a sistematiza religia hindusă. Pluritatea cosmologiilor abordează o gamă diversificată de tradiţii ce prezintă o teogonie autentică şi o geneză antropologică. Cosmologia autentică indiană asemenea celorlalte teorii arhaice despre originea universului, nu este decât o moştenire transmisă din generaţie în generaţie din preistorie. Modul de abordare al acestei cosmologii denotă probleme filosofice conceptualizate în textele religioase ale religiei hinduse. Diversele teme cosmologice prezentate în Upanişade, prezintă tradiţii bogate ale culturii orientale.

O analiză pragmatică a acestor texte antice relevează faptul că filosofia indiană antică se diferenţiază de filosofia greacă care şi-a început cercetarea de la anumite preocupări ştiinţifice sau metafizice, extinzându-se mai apoi la problemele morale, gnoseologice, epistemologice, politice şi logice, prin abordarea problemelor religioase şi teologice. Iluminarea descrisă de cele patru vede provine din cunoaşterea eternului adevăr, care se diferenţiază de adevărul biblic, propus de creştinism. Obiectul de studiu al vedei reprezintă definiţia principiilor ultime ale universului din Upanişad, şi anume: lumea, sufletul şi absolutul, şi examinarea interpretativă a izvoarelor revelate.

Relaţii publice, ASTĂZI DESPRE COMUNICAREA CU PRESA

• Cine?
• Ce?
• Când?
• Cui?
• Cum?
• Unde?
• Greşeli de evitat

• Cine comunică?

1. Noi, ca entitate juridică?
2. Eu, ca om de comunicare?

Atenţie la formulare şi la abordare!

1. Noi, în toate comunicările oficiale (comunicat de presă, informare de presă, evenimente, prezentăti, etc.)/Ea, compania
2. Eu, in relaţia directă a comunicatorului cu jurnaliştii

• Ce comunicăm?

-informaţii noi, relevante, clare, concise

... adică ştiri

• Cui comunicăm?

Ţintele sunt:

1. jurnaliştii
2. cumpărătorii

Toţi sunt clienţii tăi.

Fiecare caută însă altceva.

• Cum comunicăm?

- Networking. E cel mai important.

• Instrumente de comunicare:

1. comunicate de presă
2. informări
3. mesaje scurte (SMS sau IM)
4. mijloace online: bloguri, twitter, linkedln, altele
5. interviuri
6. evenimente, formale şi informale

• Comunicatul de presă

Nu există o reţetă minune, ci doar câteva guidelines:

1. Trebuie să răspundă celor 6 întrebări : cine, ce, unde, când, de ce şi cum?
2. Titlul şi leadul sunt, în general, cele mai citite.
3. Nu uitaţi de linia de Subject, din email!
4. Un preview al comunicatului e mai bun decât un email blank cu attach.
5. Scrieţi corect textul şi formataţil.
6. Nu uitaţi de antet, contactele media şi boiler plate (despre companie).

• Unde comunicăm?

1. presă scrisă
2. presă online
3. -site-uri de PR (comunicatedepresă.ro, comunicatemedia.ro, prwave.ro)
4. radio
5. tv
6. bloguri
7. reţele sociale

• Care e cel mai potrivit mediu de comunicare?
• Trimitem comunicatele la toată presa sau selectăm?
• Trimtem comunicate pur şi simplu sau comunicăm?

• Greşeli de evitat

1. Nu transmite comunicate la toată presa. Alege!
2. Ortografia, gramatica... atenţie!
3. Non-ştirile.
4. Atenţie şi la cifre!
5. Off the record! Există sau nu există?
6. Atenţie la exclusivităţi!
7. Excesul de comunicare cu presa şi insuficienta comunicare cu clientul.
8. To toată lumea.

... And counting :-)

Personalitatea individului

Conceptul de personalitate

 Personalitatea este o construcţie teoretică elaborată de psihologie în scopul înţelegerii şi explicării (în nivelul teoriei ştiinţifice) a modalităţii de fiinţare şi funcţionare ce caracterizează organismul psihofiziologic pe care îl numim persoană umană.

 Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individuului a acelor sisteme psihofizice care determină gândirea şi comportamentul său caracteristic (Allport)

Caracteristici ale personalitaţii

globalitatea- personalitatea cuiva este constituită din ansamblul de caracteristici care permite descrierea acestei persoane, identificarea ei printre celelalte.

coerenţa- personalitatea nu este un ansamblu de elemente juxtapuse ci un sistem funcţional format din elemente interdependente.

stabilitatea temporală- deşi o persoană se transformă, se dezvoltă, ea îşi păstrează identitatea ei psihică. Dacă personalitatea este un sistem funcţional, în virtutea coerenţei sale, aceasta organizează legi de organizare a căror acţiune este permanentă.

Aceste trei caracteristici evidenţiază faptul că personalitatea este o structură.

Descrierea personaliităţii prin trăsături

Trăsătura psihică este conceptul ce evidenţiază acele însuşiri sau particularităţi relativ stabile ale unei persoane sau ale unui proces psihic. În plan comprtamental, o trăsătură este indicată de predispoziţia de a răspunde în acelaşi fel la o varietate de stimuli.

De exemplu, timiditatea este un mod relativ stabil de comportare marcat de stângăcie, hiperemotivitate, mobilizare energetică exagerată, etc...

Trăsăturile sunt în primul rând noţiuni descriptive, dar ele dobândesc în practică şi o valoare explicativă (uneori se ajunge la o explicaţie tautologică: cineva este hiperemotiv pentru că este timid şi este timid pentru că este hiperemotiv). La un nivel superior de generalizare se întâlnesc tipurile-ca structuri sau configuraţii specifice formate din mai multe trăsături (intovertit,extrovertit, ciclotimic,etc...).

Analize foarte fine ale unor comportamente variate nu au condus la rezultate convingătoare. Concluzia generală a fost că, deşi unele dintre aceste comportamente sunt relativ constante, corelaţiile intercomportamentale sunt foarte neregulate, evoluând în general de la valorii medii până la valori mici, nesemnifivstive.

W. Mischel explică aceste neregularităţi considerând că trăsăturile sunt prototipuri, adică nu descriu decăt proprietăţi tipice sau frecvente în anumite situaţii. Astfel oamenii atribuie o trăsătură dacă această trăsătură apare în câteva situaţii frecvente, chiar dacă acestea nu sunt generale. De exempul, cineva poate fi calificat coleric într-o anumită situaţie, în realitate nefiind.

Tipologii constituţionale

Nevoia de explicaţie şi predicţie i-a făcut pe diverşi cercetători să caute indici constanţi şi uşor observabili asociaţi unor manifestări de ordin psihologic. Astfel au apărut o serie de tipologii constituţionale, bazate pe parametrii constituţiei fizice, corporale. Una dintre cele mai importante tipologii este cea propusă de E. Kretschmer, care descrie următoarele tipuri:

 tipul picnic: statură mijlocie, exces ponderal, mâini şi picioare scurte, abdomen şi toarace bine dezvoltate. Acestuia îi sunt asociate următoarele trăsături psihice, asociate într-un profil numit ciclotimic: mobilitate, optimism,umor, spontaneitate, sociabilitate, dar si superficialitate în relaţiile sociale, etc...

 tipul astemic: cu corpul slab, alungit, mâini şi picioare lungi şi subţiri. Acestuia i se asociază un profil psihologic numit schizotimic: înclinaţie spre abstractizare, interiorizare, sensibilitate, meticulozitate dusă uneori până la pedanterie, un simţ acut al onoarei, manifestări de ambiţie ascunzând adesea un complex de inferioritate.

 tipul atletic: tipul cu o dezvoltare fizică şi psihică echilibrată

Aceste asocieri statistice (care nu implică în mod necesar o relaţie cauzală) între caracteristicile fizice şi psihice s-au dovedit a fi semnificative pentru cazurile patologice, mai degrabă decât pentru personalitatea normală.

G. Allport apreciază că la fiecare individ se pot descoperi 2-3 trăsături cardinale care domină şi controlează celălalte trăsături. Urmează apoi un grup de trăsături principale (10-15), caracteristice, relativ uşor de identificat, şi în sfârşit sute şi mii de trăsături secundare de fond, care sunt mai slab exprimate şi de aceea,mai greu de identificat ori chiar contestate de cei cărora le sunt atribuite.

Prin urmare, personalitatea nu este o simplă sumă de trăsături, ci o structură organizată ierarhic. De aceea, pentru a face o predicţie valabilă, important este să surprindem configuraţia, structura şi trăsăturile.

Aspecte filosofice în cultura egipteană antică

Esenţialul vieţii ştiinţifice egiptene antice era constituit dintr-o cosmogonie şi teogonie autentică. Existenţa miturilor ce scot în evidenţa originea creaţiei presupune anumite idei filosofice învăluite de componenţa religioasă a culturii egiptene. Abordarea unei prime cosmologii ce presupune separarea primului munte de nisip, de apele primordiale pune în discuţii două principii originare, ce se apropie de cele ale naturalismului grec. Această creaţie, se datorează unui zeu atotputernic, asemenea creştinismului, ce prin puterea logosului creează. Puterea divinităţii este logosul creator ce creează prin spirit inima sa şi prin verb limba. Este evident aspectul filosofic al genezei care nu face decât să accentuze puterea logosului originar.

Conform istoricului Herodot, cultura egipteană este cea care pentru prima dată abordează existenţei vieţei de după moarte. Existenţa sufletului în concepţia antică a acestui popor suscită astăzi dileme ce sunt greu de rezolvat. Cert este că acest suflet imortal este divizibil iar părţile ce au rezultat în urma acestui proces au existenţă proprie. Probabil din această cauză egiptenii au conservat trupurile defuncte ale diferiţilor oameni cu un statut social priveligiat. Existenţa inimii presupune în componenţa sa două elemente esenţiale: partea conştientă pe de o parte, ce este centrul voinţei şi al conştiinţei morale, iar pe de altă parte ea este parte senzorială care receptează prin stimuli diversele evenimente consumate pe parcursul vieţii. O altă componentă importantă a filosofiei egiptiene era cognoscibilitatea numelui care indica un lung proces de iniţiere ezoterică sau identificarea persoanei cu numele în sine. Aceste informaţii nu indică decât unele aspecte filosofice ce nu fac decât să releveze că în această cultură au fost unele premise filosofice care au rămas în negura istoriei datorită unei incerte modernizări ştiinţifice.

Il primo amore non si scorda mai

Il primo amore non si scorda mai...

Iubirea mea dintâi au fost cuvintele mazgâlite pe hârtii şi culese din coşul de gunoi... Idei, noţiuni, concepte briliante corelate între ele şi care suscită lungi meditaţii şi reflexii al căror scop este de a mă forma într-un spirit pasional al lecturării şi maturizării mele cognitive.

Iubesc filosofia, iubesc cuvintele, iubesc să mă mir şi să mă îndoiesc de tot, de a mea existenţă, de a ta putere şi de al lui logos... A mea filosofie e al meu crez, e reperul primondial după care eu îmi ghidez întregul raţio unde doar eu concep.

Concep şi corelez idei în care sa-mi ghidez spiritul şi gândul. O lume întreagă e doar a mea căci e parte din a mea gândire. Zbor şi culeg pentru a reflecta şi a construi un paradis efemer şi păcătos în care tu nu mai exişti ci te anulezi pentru că nu ştii sa iubeşti şi să formezi o lume a ideilor care prind viaţă nu devin reale. Realitatea e doar o imagine vagă ce ascunde un infern dureros pentru noi toti.

Peniţa e gândul meu ce zboară pe o coală albă care eşti tu... Tu eu eşti pagina pe care eu scriu cu gândul pentru a-ţi reda libertatea sufletului. Sufletul tău tânjeşte după bani şi plăceri dar oare gândul tău crează o filosofie particulară, pe care să o aplice efemer? Timpul reprezintă bani dar eu sunt liber în paradisul meu efemer şi păcătos prin gândul ce stopează şi reduce totul la un singur lucru: la a mea existenţă. Totul e în zadar dacă eu nu creez căci a nu crea este echivalentul unui a non exista. Creez gânduri, cuvinte, sentimente, sunt un Dumnezeu în paradisul efemer dar un Dumnezeu păcătos pentru că eu nu ştiu să iubesc... Iubesc şi urăsc, exaltez şi detest incapacitatea de a ajunge pe culmile unei raţiuni pragmatice. Pragmatic sunt în a mea lume în care eşti şi tu, e şi logosul primondial e şi spiritul cognitiv. În paradisul efemer creez nu pntru posteritate, nu pentru ştiinţă, ci pentru spiritul filosofic înnăscut în mine.

Peniţa e gândul ce zboară acolo unde nu sunt limite şi constrângeri sentimentale, afrodisiace sau raţionale. M-am lăsat sedus de gândul ce problematizează existenţa personală a fiinţei ca fiinţă, a neantului ca neant, a timpului ca timp şi a fericirii ca fericire. Caut, scormonesc, răsfoiesc cu peniţa în mine, în tine, în logos pentru mine, tine şi logos. Povestea mea e penita mea... Penita mea e gândul meu... Gândul meu e logosul tău...

Cuget, gândesc, raţionez, conceptualizez şi elaborez un paradis lumesc, efemer şi păcătos în care limita e logosul final ce nu va fi atins nici de mine, nici de tine, nici de logosul primondial deoarece prin natura sa logosul conduce spre un infinit ce eu îl doresc dar nu îl voi putea materializa sau conceptualiza pentru că eu însumi sunt materie şi concept. Păcatul meu e logosul deoarece l-am instrumentalizat. În construcţia sa logosul nu poate deveni un instrument deoarece e PRIMONDIAL şi FINAL. Şi iubesc filosofia, şi iubesc logosul şi gândul şi cuvintele si paradisul efemer şi păcătos pe care tu îl cauţi dar nu îl găseşti pentru că eşti prea orb să observi că realitatea este o imagine vagă ce ascunde un infern dureros. De aceea iubeşti realitatea dar deteşti micul infern cunoscut din aceasta. Adevărul doare şi de aceea preferi să accepţi o realitate care în fapt nu este decât o imagine vagă a unui infern dureros şi pentru tine şi pentru mine. Gândul e peniţa mea iar tu nu eşti decât coala pe care eu imprim litere, cuvinte, propoziţii şi fraze. Peniţa mea şi a altora te modelează, te creează, te limitează, te manipulează...

Construieşte şi distruge paradisul tău efemer şi păcătos în care gândul să fie peniţa ta iar logosul puterea ta... Aici zbori, vsezi, iubeşti şi raţionezi... Raţionezi, corelezi şi instrumentezi... Aici iubeşti filosofia, aici iubeşti logosul, te iubeşti pe tine şi pe mine totodată...

Enuma eliş şi Epopea lui Ghilgameş

Conform informaţiilor istoirce posedate, prima cultură umană ar fi cea mesopotamiană datorită existenţei unor informaţii ce s-au păstrat în textele sumeriene privind existenţa unor instituţii, tehnici şi concepţii religioase ale căror cronologii se situeză prin mielniul trei a. e. n.. Datele istorice sunt puţine şi reflectă doar anumite informaţii, dintre care amintesc: religia populaţiei, diferite mituri şi Epopea lui Ghilgameş. Texte cosmogonice propriu-zise nu se regăsesc în mărturiile antice, cu excepţia unor aluzii, a poemului Enuma Eliş şi a epopopeii cu un final lipsă . Tema cosmogonică prinde contur în încercarea de a fi unită cu teogonia şi creaaţia umană.

Enuma eliş, una dintre cele mai importante creaţii ale religiei akkadiene ce descrie originea lumii, este împărţită în şapte capitole şi era citită în sărbătoarea anului nou, primăvara în onoarea zeului Marduk. Textul arhaic descrie două principii originale, apa dulce şi apa sărată, aceasta fiind prima imagine primondială a perechii Apsu şi Tiamat. Din amestecul celor două principii originale ar fi rezultat zeii. Conform unei tradiţii babilioane din cel de-al doilea cuplu divin, Lakhmu şi Lakhamu, ar fi rezultat oamenii iar cel de-al treilea cuplu, Anşar şi Kişar,ar reprezenta totalitatea elementelor superioare şi totalitatea elementelor inferioare. Dorinţa zeului Apsu de a anihila zeităţile nou apărute datorită faptului că îi deranjau liniştea, este descoperită de zeul Ea, care după ce îi administerază narcotice îl ucide. Tiamat doreşte să răzbune moartea acestuia prin crearea unor animale demonice şi îi conferă zeului Kingu, tabla destinelor ce îi oferea o putere absolută. Înfrunatarea dintre Marduk, fiul zeului Ea, şi Kingu era condiţionată de proclamarea celui dintâi ca şi conducătorul zeului în urma victoriei. Victoria lui Marduk a fost inevitabilă care a luptat cu o plasa enormă şi cu cele patru vânturi furtună. Victorios acesta îi instalează pe zei la locurile lor şi creează omul, conform unei alte tradiţii sumeriene, din sângele lui Kingu. Zeiii au ridicat în onoarea triumfătorului lor, oraşul Babilon şi templul, Esagila, unde în ziua a patra a anului nou se recita poemul Enuma eliş.

După cum se observă în poem sunt prezentate două teme fundamentale ale culturii antice mesopotamiene ce au unele aspecte filosofice. Tema cosmologică şi cea teogonică scot în evidenţă un principiu originar, apa, asemenea lui Thales din Milet, descriind totodată ca aceasta fiind Materia primă, ce stă la originea Universului. Cosmosul are o dublă natură în acest poem: o materie ambivalentă şi o formă divină. Bolta cerească, conform textului, este jumătate din zeul Tiamat iar pământul celălaltă jumătate. În acest fel se dovedeşte că universul este un amestec al primordialităţii ce conţine aspecte demonice şi haotice pe de o parte, şi înţelepciune, creativitate şi divinitate, pe altă parte. Deasemenea în acest univers ar exista elemente superioare ce sunt reprezentate de Anşar şi elemente inferioare, reprezentate de Kişar. Antropologia prezentată de către poem este pesimistă deoarece prezintă natura umană creată ca fiind subordonată şi supusă divinităţilor pentru a le servi.

Aspecte filosofice se regăsesc şi în epopea lui Ghilgameş, ce îl prezintă pe regele Ukurului ce violeză femeile şi extenuează bărbaţii prin munci grele, fiind fiul zeiţei Ninsun şi al unui muritor. Epopeea este prezntată sub forma unui poem asemenea Iliadei şi Odeseei ce prezintă la început faptele eroului principal. La rugămintea oamenilor, zeii creează un uriaş cu numele Enkidu, care să îl înfrunte pe Ghilgameş. În urma confruntării dintre cei doi, regele Ukurului iese învingător şi se naşte o prietenie între cei doi, planul zeilor eşuând. Cei doi se angajează împotriva unui căpcăun, pe care îl ucid după mai multe peripeţii, întorcându-se victorioşi în Ukur. Ghilgameş este dorit de zeiţa Iştar, dorinţă respinsă de erou din prudenţă. Zeiţa îi cere lui Anu, să îl creeze pe Taurul cerului, un monstru ce are scop să îi ucidă pe cei doi eroi. Aceştia reuşesc să învingă monstrul, ceea ce atrage o mănie mai aprigă a zeiţei refuzate. Drept urmare a acestei mânii, Enkidu moare în urma unei boli, după o agonie de doisprezece zile. Copleşit de moartea prietenului şi obsedat de o moarte iminentă, regele din Ukur porneşte în căutarea lui Utnapiştim, un stămoş de al său ce obţinuse nemurirea de la zei. Ajuns la acesta descoperă că nemurirea nu poate aparţine oamenilor, primind de la stămoşul său doar o plantă ce poate prelungi viaţa care îi va fi furată de un şarpe mai târziu. Întors în locul natal, Ghigameş îşi reia activităţile umane, moment în care textul epopeii se întrerupe.

Epopeea anailzează condiţia dramatică a fiinţei umane destinată morţii, accentuând o antropologie pesimând în diferite ipostaze. Existenţa umană este strict dependentă de un timp şi spaţiu defiinit pe când existenţa divină triumfă printr-un raport de superioritate faţă de individ. Raportul uman cu divinitatea este unul monopolar prin rugăciuni neascultate, indiferenţa zeităţilor faţă de necesităţile umane şi prin cruzimea acestora. Ghilgameş, deşi erou fiind, nu poate depăşi această condiţie umană deşi încearcă din răsputeri aceasta. Textul abordează cu precădere o temă teogonică în care lumea este dominată legi şi strucutri clare şi concise. Abordarea destinului, unui principiu originar, al materiei, al elementelor superioare şi inferioare în cele două texte demonstrează unele idei filosofice neclare şi insificient de argumentate.

Make the World a better place

Please make the world a better place for you and for me...

Please love the childrens... please love the planet...

Make a better place for our childrens...

în România 350000 de copii provin din familii sărace...

în Africa 60 de milioane de COPII SUNT SUBNUTRIŢI...

în Asia 70 de milioane de copii sunt forţaţi să lucreze pentru marile branduri internaţionale (puma, nike)...

Please change the world...

Concepţia politică a lui Augustin şi Toma de Aquino

De la modelul etico-politic, unde problemele guvernării se raportau în permanenţă la ideea realizării binelui public, a dreptăţii, a ordinii şi a armoniei în cetate, s-a trecut în evul mediu la modelul teologic-politic, reprezentat în primul rând de Sf. Augustin şi de Sf. Toma de Aquino. Politicul este văzut ca o capacitate de organizare a comunităţilor omenesti după legea dreptăţii, inspirată de divinitate. Problema centrală pentru organizarea politică a lumii creştine a fost aceea a raportului dintre autoritatea laică şi autoritatea eclezială.

Sf. Augustin este unul dintre cei mai influenţi gânditori creştini, dacă ţinem cont de faptul că platonismul a influenţat gândirea medievală prin intermediul său. Modelul teologico-politic este foarte bine conturat în opera De civitate Dei a Sf. Augustin. Concepută iniţial ca o scriere polemică faţă de acuzaţiile aduse creştinilor de către păgâni, De civitate Dei, a devenit un răspuns providenţial şi genial al Bisericii Creştine Occidentale la provocările viitorului iar idealul augustinian a constituit punctul de plecare pentru construirea unei noi civilizatii. Sf. Augustin plasează istoria pe o axă temporală liniară, care începe potrivit dogmei creştine de la facerea lumii de către Dumnezeu (Geneza Biblică) şi se termină în momentul Judecăţii de Apoi (Escatologia). Datorită păcatului originar întreaga creaţie divină se scindează în două:

 cetatea terestră  cetatea lui Dumnezeu.

Cetatea lui Dumnezeu devine pentru creştinii occidentali un crez istoric, un deziderat ce trebuie transmutat din sfera teologică şi spirituală în lumea reală, temporală, politică. Transformând idealul augustinian întrun obiect terestru concret, Biserica Occidentală se transformă la rândul ei întrun stat terestru a lui Dumnezeu pe pământ, spiritual şi temporal totodată, condusă de către Suveranul Pontif , considerat locum tenes Christi .

Organizarea socială a societăţii apusene este subordonată aceluiaşi scop al edificării cetăţii lui Dumnezeu. Datorită acestei organizări sociale a societăţii, Biserica îşi asumă un rol catolic . Calugări misionari şi civilizatori totodată vor porni prima cruciadă spirituală a Bisericii Occidentale prin creştinarea şi organizarea noilor popoare ale Europei apusene. Aceştia întemeiază noi mănăstiri, adevărate cetăţi ale spiritului, unde vor zidi temeliile culturii occidentale. Influenţa lor nu este numai spirituală ci şi politică. Este de reţinut faptul că după căderea Imperiului Roman de Apus în 476, Biserica Occidentală în frunte cu Pastorul ei Suprem a păstrat şi transmis cultura romană, noilor popoare ce s-au stabilit în Europa.

Toma d'Aquino , un alt reprezentant de frunte al ideologiei politice clericale, a încercat să fundamenteze, în lucrările sale "Despre legi", "Despre regat" şi "Summa Theologiae", suveranitatea puterii papale. El a enunţat principiul "armoniei" dintre ştiinţă (întemeiată pe raţiune), şi religie (întemeiată pe credinţă), afirmând că ştiinţa şi filosofia tind spre adevărul unic, care este promovat de religie.

În lucrarea "Despre regat", Toma d'Aquino arată că "În legea lui Christos, regii trebuie să fie supuşi preoţilor" , dar prevenea, în acelaşi timp, că din supunerea puterii civile faţă de cea ecleziastică nu trebuie să rezulte şi absorbţia statului de către Biserică. Conform concepţiei sale, originea şi legitimitatea puterii rezidă în divinitate, dreptul poporului de a se guverna singur decurgând din voinţa divină.

"Summa Theologiae" (1266-1273) este considerată, pe bună dreptate, cea mai prestigioasă sinteză a teologiei şi filosofiei catolice medievale. În conţinutul ei, autorul a făcut distincţii între diferite tipuri de legi, specifice jurisdicţiei statului şi jurisdicţiei Bisericii, pledând pentru armonizarea acestora. Gânditorul catolic a relevat, astfel, existenţa legii eterne (ca expresie a înţelepciunii divinităţii, lege ce guvernează întregul cosmos), legii divine (aşa cum este exprimată în scrierile sfinte), legilor naturii şi legilor umane pozitive (care servesc realizării unei vieţi sociale paşnice).

Totalitatea legilor umane trebuie să aibă drept scop binele comun al cetăţii sau al statului. Legea umană este promulgată de cârmuitorul comunităţii în conformitate cu regimul politic particular al acesteia. În opinia lui Toma d'Aquino, monarhia este cel mai bun regim politic, cu condiţia să aibă caracterul unui guvernământ mixt, format din nobili şi sfătuit de aceştia, şi să reflecte opiniile înţelepţilor, ale bogaţilor şi ale întregului popor. Organizarea eficientă a puterii într-o cetate sau într-un regat se realizează numai atunci când conducătorul unic este virtuos şi este ales de cei care i se subordonează.

Dacă în scrierile sale timpurii, d'Aquino a susţinut că legile iraţionale, instituite nu de suverani animaţi de binele obştii, ci de tirani ce se preocupă doar de interesele proprii, nu sunt obligatorii, ulterior şi-a nuanţat atitudinea. În "Summa Theologiae", el a completat referirile anterioare pe această temă, spunând că dacă dezordinea şi tulburările ce s-ar isca în urma rasturnării tiranului de către comunitate ar determina prejudicii şi dereglări şi mai mari decât cele existente, răsturnarea cârmuirii nu este indicată .

Toma d'Aquino a justificat teocraţia. În acest sens, el a arătat că autoritatea politică trebuie să se armonizeze cu autoritatea religioasa, autonomia celei dintai fiind limitata de subordonarea necesara a vietii pamantesti fata de viata eterna, in intelesul crestin. Interesele comune ale credinciosilor si binele lor spiritual au fost plasate de teologul catolic in sfera de competenta a Bisericii, ca educator ce promoveaza viata intru virtute; in felul acesta, el a pledat in favoarea armoniei dintre cele doua jurisdictii, a bisericii si a statului in cadrul comunitatii crestine. Fericirea pamanteasca trebuie promovata in asa fel, incat sa duca la fericirea din ceruri.

Modelul etico-politic, datorita fondarii sale de catre filosofi greci (Socrate, Platon si Aristotel) a marcat crearea unui nou model, teologic-politic in evul mediu datorita fondarii Bisericii Crestine, ai carei ganditori au preluat numeroase idei din operele filosofilor greci. Cultura greco-romana a influentat intrun mod decisiv cultura crestina care a considerat nu pana de mult filosofia est ancila teologiae (filosofia este slujitoarea teologiei).

cugetări

Premisa principală a studiului efectuat în istoria filosofiei este de a releva aspectele esenţiale ale filosofiei marilor gânditori care au propus idei, curente sau sisteme filosofice complexe care au influenţat umanitatea în plan metodologic, gnoseologic, antropologic, epistemologic, cosmologic şi teologic. Istoria filosofiei presupune o metodă în cercetarea efectuată pentru a analiza toate aceste idei din punct de vedere istoric, ştiinţific şi cultural. Noutatea filosofiei necesită o abordare istorică dar şi ştiinţifică deoarece noutăţile trebuie analizate pragmatic de la geneza lor. Istoria filosofiei abordează studiul tuturor domeniilor ce au apărut mai apoi şi derivează din mama filosofie.

Trebuie menţionat faptul că o primă istorie a filosofiei a apărut în cadrul Academiei, şcoală întemeiată de Platon în sec IV a e. n., în Atena, în Grecia antică. Această şcoală va elabora şi o istorie a geometriei şi a astronomiei. Este posibil ca în cadrul acestei şcoli să fi fost elaborate şi alte istorii ale altor discipline dar în decursul istoriei să se fi pierdut sau distrus. În operele Dialoguri ale filosofului Platon se regăsesc cele mai vechi expoziţii ale unei asemenea istorii a filosofiei dar şi în opera lui Aristotel, întemeietorul Liceului şi al unui sistem filosofic complex. Există o probabilitate destul de mare ca prima istorie a filosofiei să fi aparţinut, acestor doi mari filosofi sau ai discipolilor pe care i-au avut, în cele două şcoli, cum ar fi de ex. Teofrast. Datele oferite de către aceşti gânditori prin opiniile transcrise în diferite opere de ale lor, au oferit analize posterioare celor care au studiat istoria filosofiei pentru elaborarea unor informaţii bine argumentate în diverse studii.

Studiile actuale dovedesc că Platon şi Aristotel sunt primii marii gânditori filosofici care au conturat o definiţie a filosofiei şi în virtutea căreia au început să redea o istorie a filosofiei greceşti, fixând originea ei în Milet. Aceste date au influenţat toţi ceilalţi filosofi istorici care au afirmat că noutatea acestei discipline aparţine geniului grec, fapt dovedit fals prin diferite argumente de natură istorică în cele ce am prezentat mai sus. Totodată aspectele filosofice ale primilor gânditori prezentate de către Platon şi Aristotel resimt influenţa gândirii celor doi mari titani.

Apă scumpă ca viaţa

Plaiuri verzi vedeai cât reuşeai să cuprinzi cu ochiul, râuri bogate curgeau lin spre Dunărea albastră, lanuri aurii împodobeau câmpia românească şi turme mari mioritice străbăteau păşunile verde împodobite… Ţărani zâmbitori admirau bogăţia anului ce se preconiza a fi în ţara urmaşilor lui Ştefan Vodă… Războiul abia se sfârşise şi voinicii se bucurau de pâinea caldă de pe vatră făcută de mama acasă. Preoţii din ţara nou unificată, binecuvântau cu aghiasmă munca oamenilor, bogată. Soarerele puternic ardea neîncetat pe cerul înseninat iar roua dimineţii de câteva zile nu îşi mai făcea apariţia pe iarba verde împodobită. Nimeni nu îşi închipuia ce vremuri au să fie. Euforia victoriei îi cuprinse pe mai toţi ţăranii datorită pământurilor promise de către mai marii ţării pentru luptele încrâncenate de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz…

Treptat o groaznică secetă cuprinsese întreg ţinutul moldav. Mai întâi iarba începu a se rugini teptat, după care se ofilise cu totul. Tufişurile se uscase, boabele de grău se secaseră iar copacii îşi pierduseră seva. Din cerul binecuvântat nu cădea nici un strop de ploaie cu lunile în şir iar dimineţile veneau una după alta fără să aducă pământului măcar trecătoarea prospeţime a rouăi. Vieţuitoarele cele mai mici începuseră a muri cu miile…, puţine dintre ele aveau forţa necesară de a fugi de pe acel pământ arid care ucidea totul treptat, treptat. Seceta devenea tot mai grea zi de zi, de nesuportat chiar de românii aspru pedepsiţi de Divinitate pentru păcatele săvârşite. Până şi rădăcinile cele mai adânc înfipte în pământ, începuseră să îşi piardă frunzele timpuriu aurii. Fântânile adânc săpate nu mai aveau strop de apă iar izvoarele îmbelşugate nu mai erau decât o simplă amintire a apei cristaline. Apa pâraielor şi a râurilor scăzuse de tot. Chiar văile bogate ale Moldovei şi Siretului nu mai erau decât nişte nisipuri asemânătoare deşerturilor. Strigătele şi suspinele oamenilor se înălţau tot mai des prin rugile popilor spre divinitatea înfuriată căci…

“Seceta a ucis boare de vânt

Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.

A rămas cerul fierbinte şi gol.

Ciuturile scot din fântână nomol.

Peste păduri tot mai des focuri

Dansează sălbatice, satanice jocuri.”

Jale mare peste oamenii cu credinţă în Crucea din ştejar făcută, de la intrarea din satul aşezat pe colinele Moldovei, căci apa sfântă cu pâinea binecuvântată lipseau de pe masa bogată aşezată odată lângă fereastra odăii luminate. Doar amintirea vremurilor trecute mai provoacă copiilor în minte bogăţia îmbelşugată din casa bunicii în care primeau pâine caldă cu fructe.

Nu mai este râul cel leneş în care odraslele se desfătau de arşiţa verii… Nu mai este apa sfântă din curtea Bisericii… Nu mai este apa izvoarelor cristaline din colina cea mare… Nu mai este apa pentru turmele ce odată împodobeau păşunile verzi din marginea satului...

Voinicii au început să plece din satele sărăcite de groaznica secetă, bătrânii au râmas neajutoraţi însă cu gândul spre Doamne, Doamne căci poate are să curgă din cer măcar câţiva picuri de ploaie… Preotul Vasile a ţinut să rămână alături de cei bâtrâni să mai înalţe ruga cea sfântă: “Tată bun şi sfânt noi din inimă te rugăm să ne atingi cu un strop lacrimile ce curg… Noi din inimă te rugăm să trimiţi apa scumpă ca viaţa din înaltul Cerului Sfânt de dragul Numelui Tău căci şi noi suntem copii tăi…”

Ploaia nu a venit la timp, poate pentru că oamenii au întârziat să se roage Domnului… Însă speranţa lor rămâne pentru stropul sfânt de apă, pentru nepoţii lor, pentru pământul proaspăt primit de la boieri de altă dată, pentru nădejdea lor că nu e alt loc mai sfânt ca pământul pe care s-au născut…

Lacrimi şi suspine pentru un strop de apă din cerul binecuvântat… Apă pentru hrană, apă pentru viaţă… Cu sufletul cinstit vă spun că era nevoie de apă pentru vietăţile de pe plaiul mai de ieri, tânăr bogat, iar azi, oropsit şi îmbătrânit. Ca şi în alţi ani, secetă aşa mare nu fusese pe pâmăntul greu muncit cu sudoarea frunţii şi a palmelor bătătorite.

Anii secetei au trecut, lăsând în urmă prăpăd printre acei oameni necăjiţi de soartă… Astăzi plouă abundent iar plaiurile sunt ca altădată de bogate în lanuri aurii, în păşuni verde îmbodobite, în turme mari mioritice, în copii ce fug în dogarea verii spre Siretul leneş să se scalde măcar un pic… Tinerii voinici nu mai merg la război iar pământul e prea puţin pentru urmaşii bătrânilor de odinioară de se judecă ani în şir prin tribunale pentru el…

Viaţa e scumpă, apa e sfântă iar pâinea binecuvântată…

Etica Kantiană

Immanuel Kant în cele două opere ale sale, Întemeierea metafizicii moravurilor şi Critica raţiunii practice este de părere că primul dat moral comun, acceptat de toţi ca fiind bun, este bunăvoinţa. Însă bunăvoinţa nu este altceva decât voinţa de a îndeplini propria datorie, în mod independent de avantajele şi dezavantajele pe care aceasta le comportă. Iar datoria nu este altceva decât necesitatea de a împlini o acţiune respectând legea. Prin urmare pentru Kant este evident că există o lege morală care are o valoare universală, dar acest lucru este evident doar raţiunii şi nicidecum sensibilităţii. Raţiunea pură este singura capabilă să recunoască legea morală şi să asculte poruncii ei. Astfel raţiunea este o facultate nu doar teoretică ci şi practică.

Premisa studiului kantian asupra moralei porneşte de la o realitate psihologică recunoscută, şi anume: remuşcarea ce îl macină şi pe criminalul cel mai feroce şi care stă mărturie a preocupării acestuia pentru legea morală. Conform autorului pe de o parte, omul este o fiinţă impură, astfel purei intenţii sale morale i se substituie o regulă de acţiune, în care înclinaţia se îmbină cu determinarea etică şi adeseori îi dictează acesteia. Pe de altă parte, există acţiuni conforme cu datoria, însă în privinţa cărora nu putem fi siguri că sunt săvârşite din datorie. În cele din urmă imperativul categoric trebuie distins de formulele imperativului categoric. Imperativul categoric este faptul unic al raţiunii pure. Aceasta nu înseamnă altceva decât răsunetul ordinii libertăţii şi a persoanei ca libertate în conştiinţa noastră, astfel încât ne este permis să spunem că libertatea este ratio essendi a legii morale iar legea morală este ratio cognoscendi a libertăţii.

Legea morală, imperativul categoric şi imperativul ipotetic

Condiţia supremă a moralităţii este legea morală. Acest lucru înseamnă că sunt bune din punct de vedere moral, doar acele acţiuni împlinite din respect pentru legea morală, adică din datorie. Legea morală este universală şi raţională. Valoarea sa nu depinde de ceea ce ea prescrie ci de acţiunile care se fac prin respectarea ei. Legea morală nu este bună pentru că prescrie o acţiune bună ci o acţiune este bună doar dacă este conformă cu legea morală. Acest lucru deci este valabil în primul rând pentru voinţă, care este bună dacă se conformează legii morale. Dar în general se poate spune că orice acţiune este bună dacă este făcută cu o intenţie bună, adică cu intenţia de a respecta legea morală, indiferent de conţinut, adică de realizarea sa materială.

Voinţa pentru Kant nu este altceva decât raţiunea practică, capabilă să conducă acţiunile. Legea morală este exprimată de o poruncă, adică de un imperativ, care trebuie să fie împărţiţi în două categorii: ipoteteici şi categorici.

Imperativul ipotetic este o poruncă subordonată unei ipoteze, şi nu are o valoare morală. Un exemplu în acest sens este dacă vrei sa fii sănătos (ipoteză) ia acest medicament. Teoria imperativului categoric este uşor de înţeles la prima vedere. Nu există decât un singur imperativ moral, caracterizat drept categoric, întrucât el este necesar (ba chiar apodicitic) şi nu trebuie în nici un caz considerat o realitate psihologică sau o probabilitate. Imperativul categoric este o poruncă care nu este subordonată la nimic altceva, deci este necondiţionată, adică este a priori. Kant a încercat să exprime imperativul categoric în formule precum acestea: acţionează în aşa fel încât maxima voinţei tale să poată servi oricând în acelaşi timp ca principiu al unei legislaţii universale sau acţionează în aşa fel încât să consideri umanitatea, fie în persoana ta, fie în persoana altuia, mereu ca un scop şi niciodată ca un mijloc. Persoanele, în concepţia lui Kant, se deosebesc de lucruri, tocmai pentru că sunt în ele însele scopuri şi nu mijloace, adică au o demnitate şi nu un preţ. Trebuie, spune Kant, deci poţi.

Spre deosebire de Aristotel care vedea în fericire scopul tuturor acţiunilor omului, Kant nu este de acord cu această idee şi afirmă că Binele Suprem constă în unirea dintre fericire şi virtute. În această viaţă însă Binele Suprem nu va fi atins niciodată. Dimpotrivă cine practică virtutea nu este fericit, ci se confruntă cu multe suferinţe şi dificultăţi. Uneori se pare chiar că cei care urmează viciile se bucură de mai multe avantaje. Aceasta este pentru Kant o antinomie, adică o contradicţie, un fapt iraţional pe care el îl mai şi numeşte şi antinomia raţiunii practice. Raţiunea însă nu se poate resemna să acccepte această contradicţie, de aceea postulează, adică cere, presupune ca necesare, două condiţiii fără de care antinomia nu s-ar rezolva şi nu s-ar realiza niciodată Binele Suprem. Aceste postulate sunt existenţa lui Dumnezeu şi nemurirea sufletului. Postulatele nu sunt şi nici nu pot fi demonstrate prin inermediul raţiunii teoretice, dar ele sunt cerute, presupuse de către raţiunea practică.

Concluziile la care ajunge Kant atât în prima cât şi în cea de-a doua Critică, reflectă bine una dintre cele mai frumoase afirmaţii ale sale, conform căreia două lucruri i-au umplut mereu sufletul de admiraţie, cerul înstelat de deasupra sa şi legea morală dinăuntrul fiinţei sale .

Dialectica morală

Dialectica raţiunii practice, care se ocupă de aplicarea folosirii practice a raţiunii, este adeseori privită ca o parte neglijabilă a operei lui Kant. Filosoful se rezumă să expună opoziţia dintre două mari doctrine antice, pe de-o parte stoicismul şi pe de altă parte epicureanismul. Stoicismul ce proclama că virtutea este pretium sui , derivând astfel în mod analitic fericirea din virtute, îi apărea gânditorului ca depăşind limitele condiţiei umane. Epicureanismul, ce aspiră la o sinteză între virtute şi fericire îi apare autorului dezminţit de fapte, aşa cum o dovedea zbuciumul filosofic al lui Epicur, care ar fi preferat ataraxia. Concluzia kantiană este că unitatea sintetică dintre virtute şi fericire este imposibilă într-o viaţă terestră scurtă şi că trebuie să postulăm nemurirea sufletului, care într-un progres mergând la infinit ne poate conduce la desăvârşire, făcându-ne demni de fericire.

Prin postulatele raţiunii practice (liberatea, nemurirea sufletului, existenţa lui Dumnezeu) se impun două remarci fundamentale. Prima remarcă este aceea că prin această teorie a postulatelor, Kant fondează religia pe moralitate, cea din urmă fiind independentă de cea dintâi. Independenţa moralităţii de religie afirmă autonomia eticii care nu mai depinde de bunătatea voinţei lui Dumnezeu. Cea de-a doua remarcă esenţială face referire la filosoful care niciodată nu a pretins că postulatele ar fi credinţe susceptibile de a fi impuse. Desigur, el considera postulatele ca pe o consecinţă firească a dialecticii fericirii şi a virtuţii, dar nu ca pe o consecinţă logic necesară. În aceste condiţii la ce mai servesc aceste postulate? Pornind de la premisa că oamenii sunt fiinţe istorice mai întâi de orice, situaţi în interiorul unei istorii, aceştia pot ajunge pe calea disperării (fac referire la diferite masacre cum ar fi al evreilor de către Germania nazistă, al elitei poponeze la Katin de către comunişti ruşi; la războaie care încep fără un motiv serios şi sunt odioase, cum ar fi izbucnirea primului război mondial datorită asaasinării moştenitorului tronului Imperiului Austro-Ungar). Sensul postulatelor se clarifică astfel în mod decisiv, ele însemnând a paria pe ceea ce este rezonabil, din cauza sau în ciuda istoriei. Aceasta presupune o participare la istorie pe măsura mijloacelor noastre, o angajare activă în favoarea binelui general, ca şi depăşirea dispreţului celorlalţi. Întrebarea kantiană, ce este omul? în condiţiile de faţă devine ce este istoria? tratându-se astfel de un sistem filosofic complex care dezvoltă noi perspective filosofice care să depăşească atât raţionalismul şi empirismul cât şi dogmatismul şi scepticismul, deschizând un mod nou de a filosofa regândind toate problemele filosofice din trecut pentru a găsi bazele profunde ale unei noi ideologii.

Formalismul Kantian

Lui Kant i s-a reproşat că se limitează la a integra conţinuturile etice în cadre logice şi că face, în cele din urmă, abstracţie de dimenisunile afective care stau la baza moralei. Însuşi Feuerbach, care era favorabil orientării generale a moralei kantiene îl supranumeşte pe filosof grămăticul eticii. Sensul interogaţiei kantiene nu trebuie însă căutat aici. Apelând la formule, Kant caută un principiu de clarificare etică a acţiunilor noastre. Cea mai neînsemnată reflecţie asupra naturii datului etic, politic, istoric ne aduce în faţa unor momente confuze, în privinţa cărora nu am putea decide imediat.

A-ţi forma o opinie nu este, conform lui Kant, o operaţie uşoară, chiar dacă nu este vorba de a fi doar prudent. Fără îndoială că un copil de zece ani ştie să discearnă binele de rău, dar formalismul în spiritul căruia va fi educat va face judecata sa infailibilă. Există o ezitare în poziţia lui Kant, pe de o parte el impune gramatica etică, singura în stare să formeze opinii corecte, pe de altă parte admite că maliţia noastră este atât de mare încât ne permite, să formulăm, în absenţa oricărei educaţii prealabile, judecăţi referitoare la acţiunea morală. Aceste judecăţi sunt constituive sau sintetice a priori, în virtutea caracterului lor universal şi necesar . Astfel, morala poate fi considerată o ştiinţă riguroasă în sens transcedental.

Libertatea apare ca fiind cheia de boltă a sistemului, în vreme ce raţiunea practică dobândeşte un primat asupra raţiunii exclusiv teoretice, pentru care libertatea, din cauza celui de-al treilea conflict al ideilor referitoare la lume, nu este, la drept vorbind, decât un cadru care reclamă o satisfacere pe care folosirea teoretică a raţiunii este incapabilă să o conceapă. Se operează calificarea auto-afectării raţiunii care se înţelege în esenţa sa explicită . De aici decurge primatul raţiunii practice, care, prin întrebarea Ce pot să ştiu? acordă un sens existenţei noastre.

Kant nu îmbrăţişează raţionalismul radical al unora dintre contemopranii săi sau al unor filosofi din perioada mai recentă, a căror raţiune făcea trimtere directă la o lume a valorilor sau la puterea de a intui adevărul unui principiu moral. Astfel, raţiunea practică, asemenea celei teoretice, era mai mult pentru el formală decât materială, mai degrabă un cadru de principii formatoare decât un set de reguli propriu-zise. De aceea a pus accent pe prima formulare a primului imperativ categoric: acţionează doar prin acea maximă pe care ţi-o doreşti să devină lege univerală .

Etica post-critică

În Religia doar în limitele raţiunii a descoperit valorile unităţii, în mod paradoxal, în teoria religiei. Deviza Nemo sine vitiis nascitur (nimeni nu se naşte fără vicii) pe care Kant o pune pe frontispiciul textului său a suscitat cea mai mare admiraţie. În această operă Kant distinge trei grade ale răului. Mai întâi fragilitatea, prin care se înţelege slaba rezistenţă pe care omul este în stare să o opună pasiunilor. În al doilea rând, impuritatea sau răul radical, prin care înţelegea prioritatea pasionalului asupra intenţei morale în luarea de decizii privitoare la probleme etice. În al treilea rând şi ultimul, răutatea sau voinţa de a face răul ca scop în sine (ceea ce este o formă pură de intenţie etică), de care Kant nu îi credea în stare pe oameni, ci doar pe demoni. De aici se deduce că întotdeauna şi pretutindeni, omul se supune răului radical şi că rădăcinile acestuia din urmă sunt cele care trebuie extirpate. Lucid, Kant nu credea însă în succesul unei asemenea acţiuni. Arătând că omul nu încetează să urmărească ceea ce el crede că ar fi propriul interes, filosoful reia maxima celebrului prim-ministru englez: orice om are preţul său pentru care se vinde .

Remarcabil este modul în care îl abordează pe Cristos ca Sfântul din Evanghelie, căruia nu îi recunoaşte statul de taumaturg, subliniindu-i doar rolul pedagogic. Kant va merge până la a spune, întro scrisoare către Levater, că fără învăţătura lui Cristos, raţiunea nu ar fi progresat atât de mult pe calea moralităţii, şi că apelând la propriile sale resurse, ea ar fi ajuns acolo, doar că mai încet. În aceste condiţii este evident că filosofului i-a lipsit capacitatea de a înţelege sacrul, rămânând fidel unei scheme raţionale deoarece omul nu poate prin propriile sale forţe naturale să se ridice la sensul divinului fără o manifestare sensibilă a sacrului. Ideologul a adoptat punctul de vedere al Ilumismului, în celelalte privinţe, văzând în Evanghelii un tratat de morală şi în Dumnezeu un echivalent al Fiinţei Supreme.

Kant refuză să spună că natura s-a purtat cu noi ca o maşteră pentru că nu ne-ar permite să îl vedem pe Dumnezeu. Dimpotrivă, dacă l-am putea vedea pe Dumnezeu în toată măreţia sa am fi paralizaţi moralmente, totul s-ar petrece bine dar figurile ar fi lipsite de viaţă şi intenţii. Finitudinea facultăţii noastre de cunoaştere este principiul care face posibilă morala, în egală măsură ca şi neputinţa noastră de a face răul doar de dragul răului (demonicul). În ansamblul său, kantianismul garantează esenţa ştiinţei noastre, delimitează ordinile realului, înfăţişându-se astfel ca o filosofie a speranţei ce asigură demnitatea omului .

Concluzie

Datorită insistenţei sale în privinţa necesităţii unei componente empirice a cunoaşterii şi din cauza antipatiei sale sale faţă de metafizica speculativă, Kant este descris uneori ca un pozitivist timpuriu iar atacul său împotriva metafizcii era considerat de mulţi contemporani ai săi un atac aplicat în acelaşi timp religiei şi moralei. Autorul a propus aducerea metafizicii pe calea sigură a ştiinţei şi în acelaşi timp era pregătit să spună, că inevitabil credea în existenţa lui Dumnezeu şi a vieţii de apoi. Ideea originală privind filosofia sa critică anticipa pregătirea unei critici a filosofiei moralei. Cu toate acestea, asupra filosofiei critice planează un echivoc serios. Rămânând fideli literii lui Kant, putem să considerăm cele trei critici ca pe o totalitate metodică de care depinde sistemul ştiinţelor filosofice. Critica raţiunii practice ar putea să domine Metafizica moravurilor, scindată ea însăşi în trei momente: Doctrina Dreptului, Doctrina Virtuţii şi Pedagogia .

Există multe puncte asemănătoare între etica lui Kant şi gnoseologia acestuia. Autorul foloseşte aceiaşi strucutură pentru ambele, o Doctrină a elementelor care include o Analitică şi o Dialectică urmată de o Metodologie. Gânditorul clarifică moralitatea umană prin referinţă la voinţa sfântă. Pentru o voinţă de acest gen nu există o deosebire între raţiune şi impuls, o fiinţă posedată de voinţa divină va acţiona întotdeauna aşa cum trebuie. Însă nu va ţine seama de conceptele de datorie şi de obligaţie morală, care apar doar când raţiunea şi dorinţa intră în contradicţie. În cazul oamenilor această opoziţie este permanentă, deoarece omul este alcătuit în egală măsură din trup şi din spirit. Astfel viaţa morală reprezintă un efort permanent în care moralitatea pare să fie răufăcătorul potenţial, sub forma unei legi care cere să fie respectată pentru ea însăşi, însă o lege ale cărei comenzi nu sunt date de o autoritate străină, ci reprezintă vocea raţiunii, pe care subiectul moral o poate recunoaşte ca propria voce.