Maniheismul contemporan

O analiză pragmatică printr-o reflexie accentuată a sinelui uman ar releva dificultatea de a discerne între două ipostaze, paradigme sau stări sociale. Această discernere presupune cognoscibilitatea ipostazelor, paradigmelor sau stărilor sociale. Cognoscibilitatea presupune însă asumare. Asumarea presupune existenţa unor principii sau criterii care se află la baza alegerii noastre.

O LUME MANIHEISTĂ...

O teorie antică diseacă în continuare lumea în două tabere oponente. Această teorie deliberată de către Maniheu, un preot din antichitate, admite existenţa a două principii care stau la originea creaţiei lumii, şi anume: Principiul BINELUI şi Principiul RĂULUI. Această teorie deşi negată astăzi de marea clasă a elitelor de tot soiul are o conotaţie specială în rândul maselor care clasifică totul în DIVIN ŞI MALEFIC. DIVINUL reprezintă toate forţele pozitive din univers, DEUS pentru creştini, Allah pentru musulmani, Nirvana pentru budişti, Confucius pentru confucialişti, Panteonul hindus pentru hinduişti, forţele pozitive naturale, câmpul energetic, etc... Maleficul de cine este însă reprezentat? De forţele negative ale universului? de o creatură negativă? de indivizi ce închipuiesc planuri diabolice? de diavol? Maleficul nu este oare un principiu al Binelui? Tind să lansez ipoteza că acesta ar fi o interpretare epicur-istă a binelui deoarece adepţi acestui principiu doresc să realizeze un bine personal, şi anume: REALIZAREA SINELUI, RECUNOAŞTERE SOCIALĂ sau APRECIEREA DIN PARTEA CELORLALŢI INDIVIZI. Tradiţia creştină dovedeşte acest fapt prin admiterea existenţei lumii angelice şi celei diabolice. Paradisul infernului a luat existenţă din dorinţa de RECUNOAŞTERE SOCIALĂ A LUI LUCIFER (dorinţa acestuia de a fi asemenea Divinităţii, adica recunoaşterea sa ca fiind asemenea lui Dumnezeu din partea celorlalte creaturi).

Evoluţia ştiinţifică din ultimele secole doreşte înlăturarea lumii maniheiste prin cunoştere, inovaţie, descoperire, invenţie sau progres. Totuşi cultura individului nu poate elimina existenţa maniheismului. Un exemplu elocvent în acest sens este cutremurul recent din Haiti ce este datorat în concepţia unora, hazardului, pe când în opinia altora este atribuit divinităţii. Atribuirea acestuia divinităţii poate însemna un avertisment adresat umanităţii că urmează un drum greşit (pedeapsă divină asemenea cetăţilor SODOMA ŞI GOMORA) sau atenţionarea societăţii exclusive că divinitatea există şi că are un aport esenţial în peregrinarea isoriei (un studiu social ar releva faptul că în urma fenomenului mulţi haitieni s-ar adresa unei divinităţi ignorate până în prezent asemenea americanilor din New York care în 2001 au umplut catedrala metropolitană după atentat deşi înaintea acestuia nici nu ştiau cum arată interiorul bazilicii). Atribuirea aceluiaşi fenomen hazardului evidenţiază că universul nu este atât de perfect precum admit unii fizicieni şi că această ordine universală ar putea deveni haos tocmai inexistenţei unei ordini universale sau în urma distrugerii pasive realizate de către umanitate.

Cultura umană trebuie să adopte o atitudine fermă şi clară în privinţa acestui principiu căci oricât o societate liberalizată ar nega existenţa acestuia vor apărea situaţii inedite care să dovedească veridicitatea maniheismului. Această veridicitate este dovedită de anumite fenomene sociale sau naturale care vor apărea oricât de mare ar fi progresul. Materializarea societăţii şi căutarea profitului personal sau comun nu va duce decât la crearea a două tabere oponente şi ireconciabile.

ÎN ACESTE CONDIŢII PREVÂD DISPARIŢIA CAPITALISMULUI...

Instituţionalismul versus etică.

Societatea modernă este într-o continuă aprofundare a valorilor propuse în diferite situaţii de diverşi ideologi. În această aprofundare se regăseşte însuşirea anumitor norme, percepţii, idei care să coordoneze activitatea desfăşurată de angajaţii instituţiilor publice. Prin însuşirrea acestor valori se înţelege în contextul utilitarist al societăţii hedonice în care ne consumăm existenţa, elaborarea unor coduri etice care să definească rolul instituţiei şi al valorilor pe care aceasta le promovează prin idei şi implicit în raporturile angajaţilor, pe care aceştia le au, pe de o parte cu instituţia care o reprezintă, iar pe de altă parte cu publicurile acesteia.

Etica ca şi studiu filosofic este raportat în trei domenii clar distinse, şi anume, metaetica, etica normativă şi etica practică. Demersul maieutic reprezintă cercetarea şi analiza conceptuală a problemelor referitoare la semnificaţia termenilor morali sau la natura, statul şi cognoscibilitatea valorilor morale obiective sau subiective. Etica normativă este un concept abstract ce desemnează un mod general de a face alegeri morale pe când ramura practică a acestei discipline este o încercare subiectivă şi individuală de a răspunde unor întrebări concrete privind modul comportamentului şi al acţiunii umane.

Orice instituţie publică trebuie să servească anumite interese sociale sau colective care să asigure binele public. Cetăţeanul, oricare ar fi el, contribuie cu anumite sume, mai mari sau mai mici, la menţinerea şi întreţinerea acestor instituţii (instituţie prezidenţială, parlamentară, fisc, şcolară, etc...). Însă angajaţii instituţiilor publice tratează contribuabilul cu respect, cu o atitudine generoasă? Cercetările sociologice demonstrează contrariul. Cetăţenii cu diverse probleme ce calcă pragul acestor instituţii sunt înjosiţi de demersul birocratic, realizat de anumite reguli şi norme impuse prin legi de pseudoaleşii noştri. Ţipete, cuvinte vulgare, plimbări de la un birou la altul, incompetenţa angajaţilor descriu ambientul din instituţiile publice.

Angajarea multora dintre funcţionari s-a realizat pe criterii politice şi nu profesionale. Profesionalismul a fost refuzat în favoarea nepotismului, relaţionismului corupt, ipocriziei şi incompetenţei. Majoritatea instituţiilor publice au criterii de angajare favorabile angajatorului şi defavorabile candidaţilor. Este relevant faptul că bineapreciatele universităţi române au promovat şi promovează în continuare, ani în şir nepotismul şi incompetenţa multora dintre angajaţi (profesori soţ, soţie şi copii laolaltă, asistenţi şi preparatori incompetenţi în plan pedagogic dar şi gnoseologic, secretare neprofesionaliste şi administratori corupţi).

Este lesne de înţeles motivul pentru care multe elite abandonează ţara natală în favoarea unei societăţi care apreciază valoarea ştiinţifică, culturală a persoanei. Moştenirea comunistă în instituţiile publice va continua multă vreme de acum în colo dacă liderii acestora nu vor aplica reforme pragmatice şi nepopulare în rândurile angajaţilor. Consider a fi necesară o clasificare a angajaţilor în funcţie de profesionalism, incompetenţii urmând a fi înlăturaţi din posturile lor în urma reformei.

Media abordează cu precădere în ultimul timp, reforma statului şi implicit a clasei politice, uitând, intenţionat sau neintenţionat, un aspect important şi anume, că orice reforma trebuie să înceapă din temlia ierarhiei statului, adică de la baza acestuia iar la baza oricărui stat nu este o clasă politică sau o instituţie prezidenţială ci anumite percepţii, idei, mituri, practici ale populaţiei care configurează anumite direcţii viitoare ale statului. Oare câţi ani vor trebui să treacă ca actualele practici imorale să dispară şi să se configureze un stat capitalist cu o viziune democrată în care şă se regăsească profesionalismul?