Reflecţie de Crăciun

Există coincidenţe în istorie care în realitate sunt întâlniri. La 25 august 1900, la Weimar, un scriitor murea în nebunie, Friedrich Nietzsche. Câtva timp înainte, a compus un fel de biografie, Ecce Homo, revelatoare a angoasei care se cuibărea în el: "Unde este Dumnezeu?", se întreba el. "Vă voi spune eu: l-am ucis, voi şi eu. Dumnezeu a murit, noi suntem cei care l-au ucis". În acelaşi moment, la Roma, un papă bătrân, Leon al XIII-lea (avea atunci 90 de ani) întocmea ceea ce va fi enciclica Tametsi futura, făcută publică la 1 noiembrie 1900. "Trebuie reintegrat Domnul Isus în locul lui: mulţi sunt departe de Isus Cristos, mai mult prin ignoranţă decât prin perplexitate; sunt numeroşi cei care studiază omul şi natura, cu mult mai puţini cei care-l studiază pe Fiul lui Dumnezeu. Îi implorăm pe cei care sunt creştini să fac tot posibilul pentru a-l cunoaşte pe Răscumpărătorul lor aşa cum este cu adevărat".

Apropierea de cele două texte revelează drama spirituală pe care trăiesc încă bărbaţii şi femeile din acel timp. Pe de o parte, răzvrătirea inteligenţei şi pe de altă parte adeziunea la un Dumnezeu care exercită suveranitatea sa asupra minţii fiecăruia în aspectul concret al cotidianului. Am experimentat ce este lumea fără Dumnezeu: iadul. Umanitatea în secolul trecut a cunoscut noaptea celor două totalitarisme care au generat excesele pe care le cunoaştem prea bine. Ei anunţaseră moartea lui Dumnezeu, organizaseră persecuţia celor care cred şi au exclus definitiv religia din sfera publică.

Însă Dumnezeu, care fusese trimis, în realitate era mereu acolo. Cum putea să fie altfel? Ateismul învăţat şi practicat n-a reuşit niciodată să-l elimine pe Dumnezeu din orizontul omului. Căutarea lui Dumnezeu se naşte mai puternică decât oricând, sacrul interoghează, prezenţa unui islam european care se afirmă, succesul sectelor, atracţia exercitată de formele de înţelepciune care provin din Asia, pontificatul lung al lui Ioan Paul al II-lea care a redat Bisericii vizibilitatea ei şi învăţătura papei Benedict al XVI-lea care-i dă interioritatea ei, au contribuit să ne amintim că omul este înainte de toate creatura care se întreabă cu privire la "sensul sacrului" (Paul Ricoeur). Conştiinţa - facultatea de a reflecta despre propriul destin, despre sensul vieţii şi al morţii - îl deosebeşte pe om de regnurile vegetal şi animal. El este singurul care prevede o lume de dincolo. Religia nu este un moment deosebit al istoriei, ea aparţine naturii omului. În societăţile noastre multiculturale şi plurireligioase, credincioşi sau necredincioşi, toţi, ne punem cele trei întrebări fundamentale ale lui Immanuel Kant: ce anume pot să cunosc? Ce anume trebuie să fac? Ce anume pot să sper? Credincioşi sau necredincioşi, aşteptăm ceva care să dea sens existenţei noastre, care să salveze viaţa noastre de la inutilitate şi de la abis. Unii îl găsesc în politică, alţii în faptul de a apărea, alţii în hedonism. Aşa cum a notat aşa de bine Dostoevskij: "Omul nu poate să trăiască fără să îngenuncheze în faţa a ceva (...) dacă omul îl refuză pe Dumnezeu, se va îngenunchea în faţa unui idol. Noi suntem cu toţii idolatrii şi nu atei". Dorinţa de a crede este aşa de puternică în om încât, după ce l-a expulzat pe Dumnezeu din propria viaţă, o altă credinţă va intra: credinţa într-un alt absolut care nu este altceva decât omul însuşi: "Homo homini deus" ca s-o spunem ca Feuerbach. Ieri Dumnezeu era absent; astăzi există prea mulţi dumnezei!

Secolul care începe a moştenit de la cel care l-a precedat: aşa cum secolul trecut şi acesta este dominat de economie, de războaie şi de inegalităţi. Însă este şi îmbogăţit de progresele ştiinţelor şi tehnicii. Contemporanii noştri sunt mai conştienţi decât responsabilităţile lor în gestionarea resurselor naturale şi în folosirea rezultatelor cercetării ştiinţifice. După ce au dominat realităţile fizice, acum se aventurează în dominarea a ceea ce este viu. O întrebare apare spontan: mergem spre o ciocnire sau spre un dialog între culturi şi religii? Fiind creştini care va fi contribuţia noastră? Vom fi inspiratori sau însoţitori? Fără îndoială este greu de răspuns, dar sunt convins că creştinismul, care n-a fost niciodată aşa de universal cum este astăzi, va şti, aşa cum a ştiut să facă în decursul istoriei sale lungi, să profite de globalizare - care este o realitate de fapt - pentru a oferi contribuţia sa la două necesităţi pe care aceasta din urmă n-a fost în măsură s-o asigure: dreptatea şi pacea. Vom face asta în Biserică, această Biserică uneori cu chipul marcat, dar mereu care se naşte, care generează apostoli capabili să îndrăznească pentru ca acest pământ să nu fie niciodată lipsit de speranţă şi de iubire.

Se pune adesea întrebarea: creştinismul va muri? Personal îmi pun o altă întrebare; când va începe creştinismul să existe?

Ceea ce este în acelaşi timp minunat şi cutremurător este că Dumnezeu ne lasă liberi. Noi îi putem spune "nu" lui Dumnezeu! Avem puterea de a ne mântui sau de a ne pierde. Problema nu este nici moartea, nici absurdul, este libertatea. Aşa este Dumnezeu, aşa este omul. Ceea ce-l face pe marele poet german contemporan cu Goethe, Friedrich Hölderlin, să spună: "Dumnezeu l-a creat pe om, aşa cum marea face continentele, retrăgându-se".

Federalismul ca necesitate

Unul dintre cele mai sacre fundamente constituţionale din istoria statului român (modern sau post-modern, că altul nu a mai existat) este organizarea administrativ-teritorială unitară, deşi două dintre cele mai importante episoade din biografia sa, Unirea Mică din 1859 şi Marea Unire din 1918, sugerau o cu totul altă direcţie, iar situaţia internă şi europeană din prezent oferă mai multe motive în favoarea acestei evoluţii ratate.

Astăzi însă, oricum ar sta lucrurile în ceea ce priveşte trecutul, nevoia de a regândi organizarea administrativ-teritorială a statului român este larg recunoscută în contextul procesului de eficientizare a administraţiei publice şi a procesului de „regionalizare” declanşat de integrarea în Uniunea Europeană. Cu toate acestea, propunerile politice şi dezbaterile publice în această privinţă sunt blocate în limitele concepţiei administrative a statului unitar, care sunt complementate cu câteva idei de reformă implementate fără prea mult succes în cursul ultimelor decenii de Franţa, arhetipul statului unitar european, cum ar fi profesionalizarea şi mărirea libertăţii de acţiune a managerilor agenţiilor guvernului central în teritorii – aşa-numita deconcentrare – şi creşterea moderată a competenţelor organismelor politice locale alese (primării, consilii judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale) – aşa-numita descentralizare, la care se adaugă crearea în paralel a unor „regiuni europene de dezvoltare”, fără nicio consistenţă în realitatea socială locală, administrate de birocraţi centrali şi prefecţii din judeţe în cooperare cu preşedinţii de consilii judeţene, al căror singur obiectiv este să încaseze cât mai multe subvenţii din fondurile structurale şi de coeziune puse la dipoziţie de Comisia Europeană.

Însă creşterea eficienţiei administraţiei guvernamentale autohtone în furnizarea bunurilor publice nu poate fi separată de aducerea acesteia cât mai aproape de comunităţile locale reale care există în spaţiul geografic, social şi cultural tradiţional al provinciilor istorice româneşti şi de subordonarea acesteia controlului direct al populaţiei locale. Cazul în favoarea federalizării României are la bază atât argumentul eficienţiei, cât şi argumentul controlului democratic.

Care sunt deci provinciile istorice din spaţiul românesc care ar trebui să stea la baza unui viitor stat federal românesc? În primul rând Moldova şi Muntenia, cea dintâi incluzând Bucovina de Sud, teritoriu care – împreună cu Bucovina de Nord – a căpătat o identitate distinctă abia după ce a fost cucerit de Iosif al II-lea în 1775, iar cea de-a două excluzând Oltenia, un teritoriu care, probabil amintire a puternicului cnezat al lui Litovoi – a avut întotdeauna o anumită autonomie şi o identitate aparte în cadrul Valahiei până în epoca modernă; în al doilea rând, Dobrogea, teritoriu achiziţionat de România în 1878, şi Transilvania, însemnând totalitatea judeţelor actuale din interiorul arcului carpatic; în sfârşit, Banat, un teritoriu cu o identitate geografică şi culturală proprie destul de bine precizată, şi actualele judeţe din nordul Carpaţilor Orientali şi din vestul Carpaţilor Occidentali, în speţă Maramureş-Satul Mare şi aşa-numita Crişană, cea dintâi regiune cu o identitate istorică mai bine definită, cel puţin în zona sa maramureşeană, cea de-a doua cu o identitate istorică asociată celei transilvane şi mult mai atenuată între timp.

Aceste opt regiuni, cu o identitate istorică, culturală, socială şi economică destul de clară în majoritatea cazurilor, la care s-ar adăuga Bucureştiul, ca şi „oraş liber” cu un statut egal provinciilor federale, similar statutului avut în prezent de Berlin, Bremen şi Hamburg în statul federal german, reprezintă teritoriile autonome care ar putea sta la baza unei organizări federative a României, o organizare în care suveranitatea ar fi împărţită nu doar între puterea executivă, cea legislativă şi cea judecătorească, ci şi între guvernul federal central şi guvernele provinciale, care trebuie reprezentate în Camera Superioară a Parlamentului Naţional pe baze egale şi cu drept decizional în chestiuni constituţionale, în timp ce în Camera Inferioară reprezentarea ar trebui să se facă proporţional cu populaţia fiecărei provincii.

"Apologia" manipulării subliminale

Diferite opinii cu caracter pervers, create de diverse curente psihologice, se fac vinovate de manipularea consumatorului sau de crearea unor false nevoi pe care acesta le-ar fi respins în condiţii normale de luciditate. Percepţia subliminală este singura teorie dintre acestea care se regăseşte pe bună dreptate în reglementările legale ale majorităţii statelor. Însă ce reprezintă aceasta cu adevărat? Mesajele subliminale pot lua forma unor stimuli slabi, situaţi sub pragul perceptiv, dar susceptibili totusi de a provoca un răspuns din partea organismului receptor[1]. Aceşti stimuli pot influenţa gândurile indivizilor, sentimentele, acţiunile, etc. De aici reiese că percepţia subliminală constă în capacitatea organismului de a înregistra şi a răspunde la stimuli ce nu ating pragul absolut minimal.

Există unele incertitudini în ideea dacă percepţia subliminală creează noi comportamente sau doar întăreşte comportamenul la care un individ este predispus. În acest sens reies unele remarci fundamentale din diferite studii. Prima dintre acestea presupune că indivizi sunt capabili să primească informaţii prezentate la un nivel de care ei nu sunt conştienţi, urmând ca ulterior să evalueze şi să reacţioneze la conţinutul informaţiei, împotrivindu-se conţinutului negativ şi acceptând mai uşor conţinutul pozitiv. În alt plan, consumatorii pot fi învăţaţi noi răspunsuri la niveluri precise de conştiinţă şi pot folosi informaţia subliminală pentru o rezolvare de probleme mai eficientă. Cert este însă că un răspuns predispus nu este întotdeauna necesar pentru o sugestibilitate subliminală care să aibă efect. Noi răspunsuri la stimuli pot fi induse. Pe de altă parte, indivizii nu reacţionează uniform la mesajele subliminale prezentate la acelaşi nivel de intensitate şi durată. Oamenii au niveluri diferite în ce priveşte limita de conştientizare a unui stimul. Însă anumite trăsături de personalitate pot predispune anumite persoane să fie mai sugestibile la mesajele subliminale decăt altele. Deşi aceasta ar putea să scadă eficacitatea globală a aparatelor ce generează stimului subliminali, rămâne întrebarea impactului pe care mesajele subliminale le au asupra populaţiei mai sugestibile. Nu în ultimul rând, eficacitatea mesajelor subliminale poate fi dependentă de starea motivaţională şi emoţională a persoanei.

Certitudinea mea denotă că sugestiile subliminale sunt asemena celor hipnotice. Capacitatea de a ocoli partea critică a spiritului conştient este esenţială pentru a implanta noile sugestii pentru schimbări. De fapt, de fiecare dată când ne confruntăm cu o alegere, putem decide în mod conştient ce decizie să luăm, în funcţie de voinţa şi de dorinţele noastre. Totuşi, spiritul nostru inconştient nu are aceeaşi capacitate de analiză a informaţiei şi el acţionează în funcţie de datele pe care le-a primit ca şi cum ele ar fi adevărate. Este un fapt psihologic admis că suntem conduşi şi influenţaţi de toate impulsurile noastre inconştiente. Astfel, influenţând spiritul nostru inconştient prin sugestie, se pot manifesta schimbări puternice într-un mod foarte natural.

Percepţia subliminală acţionează asupra individului în plan vizual. Într-un film, se poate înlocui, în fiecare secundă, una din imagini cu o imagine care nu are nici o legătură cu filmul (dat fiind faptul că există 24 de imagini pe secundă, aceasta nu va fi deci afişată decât 417/10.000 miimi de secundă). Astfel, unii realizatori de filme horror au folosit imagini ascunse, încorporate în imaginile reale, pentru a întări efectul de nelinişte (de exemplu în versiunea prelungită a filmului Exorcistul de William Friedkin). Imaginile subliminale sunt deci invizibile la o viteză normală. Ochiul nu le va putea vedea şi spectatorul nu se va întreba ce a fost acel lucru de pe ecran pe care l-a văzut pentru foarte puţin timp decât dacă ştie că există o imagine subliminală pe care să o caute şi asupra căreia să se concentreze. Numai atunci va putea să o întrezărească şi, chiar dacă nu a văzut-o înainte, acum, când ştie unde este, va putea să o vizualizeze. Iată un singur exemplu, printre multe altele, de folosire a subliminalului vizual: în timpul alegerilor americane din anul 2000, s-a descoperit din întâmplare o imagine subliminală strecurată în spotul publicitar al lui George W. Bush. Această imagine subliminală conţinea o insultă„ (şobolan, gunoi) atunci când spotul făcea referire la concurentul său, Al Gore. După spusele celor care au creat spotul ar fi fost vorba de o greşeală tehnică. Oricum ar fi, conform unui studiu condus de Joel Weinberger, de la Universitatea Adelphi din Statele Unite, acest spot putea creşte părerile negative ale alegătorilor împotriva candidatului vizat.

Subliminalul sonor nu se bazează pe durată, ca subliminalul vizual, ci pe intensitate. O frază, de exemplu, este difuzată la un nivel prea scăzut pentru a fi percepută în mod conştient. Totuşi creierul o înregistrează şi o decodează. Atunci când ascultăm o melodie care conţine mesaje subliminale, în general nu auzim decât melodia. Melodiile alese sunt la bază sintetizatori care formează pânze sonore fără rupturi evidente. Mesajul subliminal este pur şi simplu prezent la un nivel inferior celui de 20 sau 30 de decibeli, folosind efectul de mască bine cunoscut de la munca de cercetare a lui Wegel, Lane şi Fletcher. Acest procedeu interzice recunoaşterea conştientă a mesajului ascuns în spatele muzicii. O altă metodă este ca mesajele subliminale să fie înregistrate în zona de frecvenţă situată la limita percepţiei umane a auzului (între 14000 şi 20000 Hertzi). O altă tehnică este codarea mesajelor subliminale pe un zgomot alb. Pe 10 septembrie 1979 revista Times relata: cincizeci de magazine din Statele Unite şi Canada instalaseră un sistem subliminal pentru a evita furturile din raioane. Inventatorul său, doctorul Hal Becker, a suprapus pe muzica difuzată în magazine mesaje subliminale care sugerau să nu furi: eu sunt cinstit. Dacă fur voi fi prins şi trimis la închisoare. Furturile s-au redus cu 37%, economisindu-se 600 000 de dolari pe parcursul a nouă luni de folosire a sistemului.”

Concluzionând, percepţia subliminală funcţionează ca o “maşină de fabricat zei” (ca să reiau o o expresie sugerată de psiho-sociologul Serge Moscovici), ca formă disimulantă de violentare simbolică ce impune anumite ierarhii, preferinţe, atitudini cu pretenţia de a fi generealizate, însuşite de către toate persoanele. Percepţia subliminală are drept rezultat alinierea consumatorului la aceleaşi cunoştinţe şi valori, ceea ce este deosebit de periculos în plan psihologic, moral şi spiritual. Ceea ce se produce în fond este un atac la adresa persoanei deoarece se pereclitează unicitatea gândirii şi a simţirii, intimitatea spirituală. În acest fel este facilitată manipularea prin acceptarea aceloraşi simboluri culturale, fiind ameninţate specificitatea şi particularul. În momentul în care toţi avem acces la aceleaşi cunoştiinţe şi valori (prin media, de pildă), când suntem ca şi alţii, când facem precum toţi, când vrem ceea ce vor şi alţii, riscul depersonalizării devine maxim, ajungem o turmă omogenă, o masă manevrabilă, şi aceasta datorită manipulării subliminale. De aceea percepţia subliminală o consider a fi factor de polarizare monolitică a culturii, ceea ce este un semn al ne-dezvoltării normale în diversitate.

---

[1] Ştefan Prutianu, Antrenamentul Abilităţilor de comunicare, Limbaje ascunse, Polirom, Iaşi, 2005, p. 207

Consumismul desacralizator

Ciclul sărbătorilor de iarnă al căror "initio" este identificat a fi cu prima duminică din advent (în tradiţia latină) şi Sfântul Nicolae (tradiţia bizantină) primeşte conotaţii consumiste în lungul proces de liberalizare a economiei integrate de piaţă, a cărei menire este de a manipula fiinţa umană, lăsând-o într-o umbră a relativismului contemporan în care sacrul devine profan. Ofertelor consumiste venite în flux continuu din partea societăţii capitaliste, post-capitaliste creştinii răspund într-un regim tragi-comic devenind incapabili să înţeleagă mesajul biblic al acestei sărbători, limitând în acest fel naşterea lui Cristos la produse industrializate, mesaje standarlizate, preţuri modice şi vacanţe/concedii plastice şi provocatorii. În acest context asistăm la o o simplă poveste re-actualizată a Crăciunului a cărui impact personal sau comunitar este irelvantă în plan spiritual. Pierdându-se în neatenţia generală a consumatorului, spiritul creştin al sărbătorii pierde anvergura şi reactualizarea divinului devenind o simpla semnificaţie de ordinul doi.

Din viabilitatea sărbătorii în plan comercial rezultă aducerea în prim plan a rolului economic al acestui eveniment anual, mai presus de activităţile spirituale desfăşurate de clerul riguros şi rupt el însuşi de sacralitate. Sentimentul alienării consumismului exacerbat şi efectele pierderii sensurilor spirituale fundamentale se fac simţite pe tot mai multe planuri. Necesitatea sacralităţii şi încercarea omului de a umple golul spiritual a devenit aproape inexistentă omului capitalist fapt dovedit de realităţile psiho--sociale. Dorinţa umană de "a fi" se manifestă din ce în ce mai mult numai în plan economic, iar schimburile comerciale şi schimbul de produse şi servicii au devenit vectori prin care nevoia de spiritualitate a individului se cere a fi satisfăcută. Sărbătoarea naşterii lui Cristos a devenit un simplu produs al respectului şi dragostei limitându-se de a fi percepută ca un brand supraevaluat care interacţionează profund la nivel emoţional cu consumatorul. Elementele cheie creştine, misterul şi sacrul, sunt înlocuite de concepte brand precum senzualitate şi intimitate, ce devin schimbul unei tranzacţii comerciale. În acest sens desacralizarea sărbătorilor de iarnă reprezintă efectul vizibil al unui fenomen mult mai profund. Loialitatea consumatorului faţă de Crăciun şi fenomenele emoţionale profunde şi complexe care însoţesc această relaţie pot fi explicate doar prin caracteristicile intrinseci ale "brandului desacralizator" şi prin efectele de succes ale diferitelor campanii de promovare a acestuia. Din această pricină desacralizarea sărbătorilor de iarnă se manifestă ca o dorinţă perversă a consumatorului prin trăiri afective manifestate în conturarea celui mai puternic brand occidental numit Crăciun. Societatea consumistă doreşte o uniformizare a culturii din interesele materiale şi economice ale unei oligarhii, ce refuză să cunoască cadrul de valori culturale şi religioase prin branduirea sărbătorii natale a divinităţii creştine, pentru care valorile morale sunt inexistente, ceea ce fac poziţionarea ofertei lor prin decadenţă morală.

Analizând profund fenomenul brand-uirii Crăciunului, tot mai vizibil în activitatea, în mentalitatea şi în comportamentul uman, constat existenţa a numeroşi factori, mijloace şi forme de desacralizare a sărbătorii naşterii lui Cristos. După provenienţa şi modul de desfăşurare a acestor factori, ei pot fi împărţiţi în două mari grupe: interni şi externi. Prima categorie de factori sunt generaţi de către necredinţă, relativism şi opoziţia (uneori dreaptă) anumitor persoane faţă de cler şi instituţiile ecleziale. A doua categorie este prezentată ostentativ pe căile mediatice care are drept scopuri principale înlocuirea valorilor religioase cu cele ale secularismului exacerbat şi crearea unui brand bine poziţionat în mintea cosnumatorilor, indiferent de apartentenţa religioasă. De aici reiese certitudinea că acţiunea de desacraliazare este o consecinţă directă, pe o parte, a promovării brandului Crăciunului, iar pe de altă parte a decadenţei religioase. Evidenţa acestui fenomen este în imaginarul colectiv internaţioanal ca o vitalitate excesivă din conduita personală a individului.

Neoliberalismul între utopie şi revoluţie permanentă

Prăbuşirea comunismului în Europa de est nu a însemnat revenirea la o societate normală; a marcat doar trecerea la o nouă utopie ale cărei rădăcini istorice se găsesc în aceeaşi Epocă a Luminilor. Cu alte cuvinte, românii au abandonat idealurile comuniste pentru utopia neoliberală. Toate partidele şi coaliţiile aflate la cârma ţării în ultimii 20 de ani au încercat să pefecţioneze mecanismele de integrare a României în noua ordine europeană şi globală, o ordine ce a stat, cel puţin până la declanşarea crizei mondiale, sub semnul neoliberalismului.

În România postdecembristă, neoliberalismul a fost asimilat capitalismului, făcând imposibilă orice discuţie privitoare la filiaţia dintre utopia neoliberală şi cea comunistă.

Care ar fi elementele utopice din gândirea neoliberală? În primul rând, tehnoglobalismul, credinţa milenaristă a convergenţei economice şi culturale, a amalgamării tuturor particularităţilor regionale şi naţionale într-un spaţiu global, fluid şi omogen, aşa-numita „piaţă mondială integrată“. În viziunea liberală, România, ca neam şi naţiune istorică, este irelevantă; particularităţile ei contează doar în măsura în care românii alcătuiesc o „comunitate de consum“ specifică. Trebuie să devenim un simplu „segment de piaţă“ în cadrul UE şi „resurse“ umane ieftine, să respectăm mereu logica globală care ignoră sau încalcă făţiş interesele noastre naţionale. Regăsim aici vechea schemă universalistă a Epocii Luminilor: o civilizaţie planetară poate fi construită din temelii pe baza unor abstracţiuni transcendente, în cazul acesta „piaţa liberă“.

În ciuda duşmăniei dintre ei, neoliberalismul şi marxismul sunt ideologii iluministe care văd împlinirea omenirii într-o utopică civilizaţie universală. Ambele ideologii postulează primordialitatea factorului material; sunt înfeudate determinismului economic; manifestă o profundă ostilitate faţă de creştinism şi tradiţiile comunităţilor organice (there is no such thing as society, spunea Margaret Thatcher), interpretează în mod reductiv şi tendenţios istoria; se adresează unei abstracţiuni (homo oeconomicus şi homo sovieticus); profesează o teologie socială asemănătoare: bolşevicii considerau comunismul drept punctul final al evoluţiei istorice a omenirii, pentru neoliberali şi neoconservatori, acest punct este atins de „capitalismul democratic global“ şi „piaţa mondială integrată“.

Un alt punct comun dintre bolşevici şi neoliberali, mai ales cei de orientare neoconservatoare, este folosirea metodică a violenţei în scopul eliberării omenirii, pentru crearea unei lumi mai bune şi a unui „om nou“. În timpul Revoluţiei Franceze, iacobinii au fost cei care au pus în practică pentru prima dată ideea puterii purificatoare a violenţei, a „distrugerii creatoare“ pe baza căreia se construieşte o nouă lume (între 1792-1794, în timpul Terorii, au avut loc ucideri în masă, de intensitatea celor din Cambodgia lui Pol Pot).

Am da dovadă de naivitate dacă i-am considera doar pe comunişti urmaşii iacobinilor. Neoconservatorii cred cu ardoare în conceptul de „distrugere creatoare“, pe care îl aplică atât în economie, cât şi în viaţa socială. De pildă, americanul Michael Ledeen, o importantă personalitate neoconservatoare, privind America dintr-o perspectivă troţkistă (mulţi neoconservatori americani au fost troţkişti în tinereţe), consideră SUA o naţiune a revoluţiei permanente: „Distrugerea creatoare este celălalt nume al nostru, pe care îl folosim atât în plan intern cât şi în afara graniţelor. Dărâmăm vechea ordine în fiecare zi, din lumea afacerilor şi până în cea a ştiinţei, literaturii, artei, arhitecturii, din domeniul cinematografiei până în cel al politicii şi justiţiei“.

Mai aproape de noi, în cartea Reconstructia Dreptei, domnul Dragoş Aligică propune o formulă româneasca a „distrugerii creatoare“: „conservatorismul schimbării“. Deşi mimează „moderaţia“, ca majoritatea neoconilor dâmboviţeni, domnul Aligică sună goarna revoluţionară; somează neamul românesc să-şi „recontruiască identitatea“, nu pe linia istoriei şi firii sale, ci pe linia „experimentului occidental modern“ al „capitalismului democrat liberal“. Transformarea noastră în cobaii utopismului neoliberal se dovedeşte o „necesitate istorica“ – „este un trend istoric. Nu inevitabil, dar destul de ferm“. Acţionând ca nişte buni marxişti, românii trebuie să meargă neapărat în direcţia istoriei, un mers care trebuie însă conştientizat şi asumat deplin: „Iar România se mişcă rapid în direcţia conştientizării şi asumării pe deplin a acestei identităţi“.

Spre deosebire de colegii lor din SUA sau Marea Britanie, neoliberalii români n-au avut mijloacele necesare pentru a se angaja masiv în inginerii sociale pe alte meleaguri (Guvernul neoliberal al României participă totuşi în operaţia de nation building din Irak şi Afganistan). În interiorul graniţelor ţării, au avut însă grijă să concentreze puterea economică, politică şi culturală (simbolică) pentru a transforma omul într-o marfă ieftină; i-au distrus românului coeziunea socială şi au intensificat predispoziţiile egoiste şi speculative ale agenţilor economici privaţi.

Întrucât „laissez-faire“-ul este prin esenţa sa o ideologie etatistă şi antidemocratică - „piaţa liberă“ s-a născut şi a existat întotdeauna prin forţa statului - intelectualii şi politicienii neoliberali/neoconservatori n-au avut scrupule să înmulţească şi să lungească tentaculele statului. În lumea răsturnată pe care au creat-o, colaborarea cu „stânga“, stipendierea lor de catre stat, moguli, marile corporaţii şi fundaţiile transnaţionale stă în firea lucrurilor.

Marea „realizare“ a revoluţiei neoliberale este politică şi ideologică. Precum comuniştii gramscieni, neoliberalii şi „neoconii de la Dunăre“ au reuşit să-şi asigure „hegemonia culturală“. În universităţile româneşti, începând cu catedrele de ştiinţe sociale sau filosofie până la cele de economie, tineretul este îndoctrinat cu preceptele „capitalismului democratic global“. Marx a fost înlocuit cu Hegel, Popper şi Mises. De la Hayek, neoconii şi neoliberalii noştri au preluat argumentele în favoarea utopiei „pieţelor spontane“ şi teza mult îndrăgită a „naţionalismului, formă de tribalism“; la Popper i-a încântat „ingineria socială bucată cu bucată“ care se opune „ingineriei sociale utopice“ a bolşevicilor, considerată brutală şi ineficientă. La Mises, au apreciat christofobia şi atacul radical la adresa creştinismului, considerat „o religie a urii“ (spre deosebire de neoconi, care au grijă să nu atace deschis creştinismul, ba chiar se folosesc de el în chip oportunist, Mises lasă să-i scape porumbelul din gură: „Un creştinism viu nu poate exista, se pare, alături de capitalism“).

Bolşevicii au acţionat pe faţă, folosind represiunea şi teroarea pentru a-şi impune utopiile. în spaţiul est-european, neoliberalii au preferat să recurgă la violenţa „soft“ a manipulării şi agitaţiei ideologice: PR, publicitate, propagandă, lobby, presiuni politice etc., mass-media, bloguri pe Internet etc. Scopul este însă acelaşi: reprimarea oricărei rezistenţe organizate şi a oricărei forme de gândire independentă. Veghează ca nimeni să nu le conteste hegemonia culturală şi politică, să nu le zdruncine baza economică.

Criza economică mondială a spulberat însă utopismul neoliberal şi a dezvăluit consecinţele lui catastrofale. Fanteziile „laissez-faire“-ului au fost complet discreditate. Printre ruinele „capitalismului democratic global“, popoarele au început să construiască alternative locale. Periferiile caută acum să fie sustenabile, să nu mai depindă de centru. Aceasta „nouă ordine mondială“ informală, crescută de la firul ierbii, a luat prin surprindere „elitele“ neoliberale din România. Izolate de lumea reală, ele continuă să debiteze aceleaşi platitudini ideologice despre „guvernul minimal“, „pieţele autoreglante“ şi „conservatorismul schimbării“. Continuă să se hârjonească cu socialiştii în aceeaşi băltoacă plină cu noroi „oligarhic“. Asta în timp ce România se prăbuşeşte economic sub greutatea incompetenţei şi a jafului mafioto-corporat.

În ţările occidentale locul neoliberalismului nu va fi luat probabil de etatismul keynesian, un medicament cu efect euforizant pe termen scurt dar ale cărui consecinţe sunt potenţial catastrofale. „Noua ordine“ va oferi multiple modele alternative. „Statul pieţei“ (Phillip Blond – v. A Treia forţă. Economia libertăţii: Renaşterea României profunde, Ed. Logos, 2009, pp. 155-160), care îmbină iresponsabilitatea birocraţiei etatiste cu venalitatea pieţelor monopoliste va fi înlocuit de un „stat al proprietarilor“ şi o economie care îmbină răspunderea cetăţenească şi eficienţa pieţelor remoralizate.

Noua economie a pornit deja motoarele. Cu trei luni înainte de alegeri, pe care le-a şi câştigat, Partidul Conservator din Marea Britanie a anunţat măsuri radicale de lichidare a moştenirii neoconservatoare. De data asta nu mai este vorba de schimbări cosmetice, „se umblă“ la fundamente. În SUA există o adevărată rebeliune populară împotriva globalismului şi capitalismului financiar. Dictate de sus, măsurile socialist-keynesiene ale Administraţiei Obama se dovedesc la fel de ineficiente ca şi soluţiile „pieţei libere“. Viitorul economiei americane pare să fie întoarcerea la „local“, subsidiaritate şi sustenabilitatea regională, la o organizare descentralizată a vieţii economice în care tradiţiile vor deţine un loc central.

Cât timp vor mai accepta românii entropia socială şi dezastrul economic generate de experimentele neoliberale? Cât timp vom pleca urechea la explicatiile fantasmagorice ale elitelor stipendiate? Cât timp vom mai amâna remoralizarea pieţelor, relocalizarea economiei şi recapitalizarea nevoiaşilor? A venit vremea să abandonăm tentativele de a mai drege sistemul cu oamenii şi metodele sistemului. Nu mai putem tolera ca politica să se confunde cu lupta dintre oligarhii semi-independenţi (Dinu Patriciu, Sorin Ovidiu Vântu) şi cei dependenţi de stat (George Păunescu, Dorin Cocoş etc.). Cum un oligopol privat nu poate fi dres prin acţiunea unui monopol public, nici statul român nu va fi eficientizat de către moguli prin privatizarea funcţiilor şi organismelor sale.

Soluţia consta în renunţarea la modelele neoliberale şi socialiste neviabile, pe de-o parte, iar, pe de altă parte, în restaurarea sănătaţii economice şi spirtuale a României pe baze complet diferite. Cu cât trecem mai hotărât la aplicarea practicilor economice alternative, cu atât vom reveni mai rapid acasă, la firescul lui „prin noi înşine“, cu atât mai multe şanse vom avea să evităm catastrofa ce pare acum iminentă.