Maniheismul contemporan

O analiză pragmatică printr-o reflexie accentuată a sinelui uman ar releva dificultatea de a discerne între două ipostaze, paradigme sau stări sociale. Această discernere presupune cognoscibilitatea ipostazelor, paradigmelor sau stărilor sociale. Cognoscibilitatea presupune însă asumare. Asumarea presupune existenţa unor principii sau criterii care se află la baza alegerii noastre.

O LUME MANIHEISTĂ...

O teorie antică diseacă în continuare lumea în două tabere oponente. Această teorie deliberată de către Maniheu, un preot din antichitate, admite existenţa a două principii care stau la originea creaţiei lumii, şi anume: Principiul BINELUI şi Principiul RĂULUI. Această teorie deşi negată astăzi de marea clasă a elitelor de tot soiul are o conotaţie specială în rândul maselor care clasifică totul în DIVIN ŞI MALEFIC. DIVINUL reprezintă toate forţele pozitive din univers, DEUS pentru creştini, Allah pentru musulmani, Nirvana pentru budişti, Confucius pentru confucialişti, Panteonul hindus pentru hinduişti, forţele pozitive naturale, câmpul energetic, etc... Maleficul de cine este însă reprezentat? De forţele negative ale universului? de o creatură negativă? de indivizi ce închipuiesc planuri diabolice? de diavol? Maleficul nu este oare un principiu al Binelui? Tind să lansez ipoteza că acesta ar fi o interpretare epicur-istă a binelui deoarece adepţi acestui principiu doresc să realizeze un bine personal, şi anume: REALIZAREA SINELUI, RECUNOAŞTERE SOCIALĂ sau APRECIEREA DIN PARTEA CELORLALŢI INDIVIZI. Tradiţia creştină dovedeşte acest fapt prin admiterea existenţei lumii angelice şi celei diabolice. Paradisul infernului a luat existenţă din dorinţa de RECUNOAŞTERE SOCIALĂ A LUI LUCIFER (dorinţa acestuia de a fi asemenea Divinităţii, adica recunoaşterea sa ca fiind asemenea lui Dumnezeu din partea celorlalte creaturi).

Evoluţia ştiinţifică din ultimele secole doreşte înlăturarea lumii maniheiste prin cunoştere, inovaţie, descoperire, invenţie sau progres. Totuşi cultura individului nu poate elimina existenţa maniheismului. Un exemplu elocvent în acest sens este cutremurul recent din Haiti ce este datorat în concepţia unora, hazardului, pe când în opinia altora este atribuit divinităţii. Atribuirea acestuia divinităţii poate însemna un avertisment adresat umanităţii că urmează un drum greşit (pedeapsă divină asemenea cetăţilor SODOMA ŞI GOMORA) sau atenţionarea societăţii exclusive că divinitatea există şi că are un aport esenţial în peregrinarea isoriei (un studiu social ar releva faptul că în urma fenomenului mulţi haitieni s-ar adresa unei divinităţi ignorate până în prezent asemenea americanilor din New York care în 2001 au umplut catedrala metropolitană după atentat deşi înaintea acestuia nici nu ştiau cum arată interiorul bazilicii). Atribuirea aceluiaşi fenomen hazardului evidenţiază că universul nu este atât de perfect precum admit unii fizicieni şi că această ordine universală ar putea deveni haos tocmai inexistenţei unei ordini universale sau în urma distrugerii pasive realizate de către umanitate.

Cultura umană trebuie să adopte o atitudine fermă şi clară în privinţa acestui principiu căci oricât o societate liberalizată ar nega existenţa acestuia vor apărea situaţii inedite care să dovedească veridicitatea maniheismului. Această veridicitate este dovedită de anumite fenomene sociale sau naturale care vor apărea oricât de mare ar fi progresul. Materializarea societăţii şi căutarea profitului personal sau comun nu va duce decât la crearea a două tabere oponente şi ireconciabile.

ÎN ACESTE CONDIŢII PREVÂD DISPARIŢIA CAPITALISMULUI...