Problema modului în care omul poate să ajungă sus, să devină totalmente el însuşi şi cu adevărat asemenea lui Dumnezeu, a angajat omenirea din totdeauna. A fost discutată cu pasiune de filozofii platonici din secolul al treilea şi al patrulea. Întrebarea lor centrală era cum să găsească mijloace de purificare, prin care omul să se poată elibera de povara grea care îl trage în jos şi să urce la înălţimea adevăratei sale fiinţe, la înălţimea divinităţii. Sfântul Augustin, în căutare căii drepte, o anumită perioadă de timp a căutat sprijin în acele filozofii. Dar la sfârşit a trebuit să recunoască faptul că răspunsul lor nu era suficient, că prin metodele lor el nu ar fi ajuns cu adevărat la Dumnezeu. Le-a spus reprezentanţilor lor: Aşadar recunoaşteţi că forţa omului şi a tuturor purificărilor sale nu este suficientă pentru a-l duce într-adevăr la înălţimea divinului, la înălţimea adecvată lui. Şi a spus că ar fi fost disperat de sine însuşi şi de existenţa umană, dacă nu l-ar fi găsit pe Cel care face ceea ce noi înşine nu putem face.
Marile cuceriri ale tehnicii ne fac liberi şi sunt elemente ale progresului omenirii numai dacă sunt unite cu aceste atitudini - dacă mâinile noastre devin nevinovate şi inima noastră curată, dacă suntem în căutarea adevărului, în căutarea lui Dumnezeu însuşi, şi ne lăsăm atinşi şi interpelaţi de iubirea lui. Toate aceste elemente ale urcării sunt eficace numai dacă în umilinţă recunoaştem că trebuie să fim atraşi în sus; dacă abandonăm mândria de a voi noi înşine să ne facem Dumnezeu. Avem nevoie de El: El ne trage în sus, în faptul de a fi ţinuţi de mâinile sale - adică în credinţă - ne dă orientarea corectă şi forţa interioară care ne ridică în sus. Avem nevoie de umilinţa credinţei care caută faţa lui Dumnezeu şi se încredinţează adevărului iubirii sale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu