Pitagora şi pitagoreicii

Despre Pitagora se povestesc multe lucruri, majoritatea legendare, în schimb dispunem de puţine informaţii sigure. Ştim că s-a născut la Samos, insulă din Marea Egee. Diogene Laertiu în cartea sa "Despre vieţile şi doctrinele filosofilor", ne oferă câteva indicaţii cu privire la viaţa acestui filosof. Scrie Diogene "Tânăr şi interesat de ştiinţă părăseşte propria patrie şi se iniţiază în toate riturile misterice, fie greceşti sau barbare". Conform aceluiaşi autor călătoreşte în Ţara Caldeilor, apoi în Egipt unde intră în contact cu teologia egipteană a timpului. Se întoarce înapoi la Samos, dar datorită regimului tiranic a lui Policart, este nevoit să se deplaseze la Crotone în Italia, unde se stabileşte. Aici întemeiază o comunitate, care se dedică în special studiului matematicii (artimetică, geometrie, teorie muzicală). Devine faimos şi stimat, fiind considerat chiar un om divin şi de aceea se bucură de o mare autoritate. A trăit o viaţă austeră şi ascetică impunându-şi diverse abstinenţe de la carne, imitat fiind de discipolii săi care trăiau o viaţă comunitară având totul în comun. Datorită influenţei lor politice în cetatea Crotone, pitagoricii devin victimele unui complot organizat de Partidul Democrat. Le este incendiată casa şi proprietatea, iar mulţi dintre ei vor muri în acest incendiu. Pitagora se pare că reuşeşte să fugă la Mentapont, unde moare în jurul anului 490 a.e.n. Îi sunt atribuite multe scrieri, între care "Despre natură", "Despre guvernarea cetăţii", "Despre educaţie". Aceste scrieri însă au fost făcute publice de către elevul său Filolaos. Astăzi se consideră că multe din aceste opere atribuite lui Pitagora sunt de fapt scrieri ale discipolilor săi.

Pitagoricii constituie o adevărată şcoală, unită nu doar de aceiaşi doctrină, dar şi de acelaşi mod de viaţă, inspirat de fondatorul ei, Pitagora, de unde i se trage şi numele de Şcoala pitagorică. Prophyros în cartea "Viaţa lui Pitagora", descrie astfel începutul comunităţii pitagorice din Crotona: "În aşa măsură fermeca publicul care-l asculta (Pitagora), încât, după spusele lui Nichomahos, numai după un singur discurs ţinut cu prilejul debarcării sale în Italia a câştigat prin vorbele sale meşteşugite atenţia a mai mult de 2000 de auditori... De la Pitagora ei primiră legi şi norme de viaţă, întocmai unor precepte divine, acestea îi angajau să nu săvârşească nici un act care să le încalce. Asociaţii şi-au pus bunurile lor materiale în comun iar Pitagora a fost inclus în rândul zeilor".

Discipolii lui Pitagora se împărţeau în matematici (adică îndoctrinaţi pentru că în limba greacă mathemata înseamnă disciplinele sau doctrinele în general) şi acusmatici (desemna pe simplii ascultători, din grecescul akuo, a asculta). Primii cunoşteau conţinutul profund al doctrinei lui Pitagora şi îl păstrau secret. Ei aveau posibilitatea dă dialogheze cu maestrul. În schimb acusmaticii puteau să intre în contact doar cu unele învăţături ale maestrului şi nu puteau dialoga sau discuta cu acesta.

Diferitele generaţii de pitagorici au adus o contribuţie importantă la dezvoltarea geometriei pe care au îmbogăţit-o cu diferite teoreme (foarte cunoscută este teorema lui Pitagora "pătratul ipotenuzei este egal cu suma pătratelor catetelor").

Pentru a putea intra în această şcoală a pitagoricilor, trebuiau observate unele reguli precum:

• acceptarea şi practicarea unor principii şi valori morale, religioase, dietice;
• urmarea unui itinerariu de formare spirituală, intelectuală şi de purificare;
• venerarea zeilor, loialitate cu prietenii, examenul de conştiinţă zilnic, un proiect pentru fiecare zi;
• respectarea anumitor reguli şi credinţe cu caracter dogmatic bazate pe principiul eka ephe ( "a spus el", adică Pitagora);

Tradiţia, începând cu Aristotel, nu ne-a transmis o teorie atribuită doar lui Pitagora. De aceea acesta a fost mereu analizat în ansamblu, plecând de la filosofia şcolii întemeiate de el şi de la ideile pe care discipolii săi le-au făcut cunoscute. De aceea nu mă voi opri asupra gândirii lui Pitagora ci voi analiza principalele idei dezvoltate de Şcoala pitagorică, inspirată desigur de fondatorul ei.

Aristotel spunea că principala contribuţie a pitagoricilor la elaborarea unei teorii privind principiile tuturor lucrurilor constă în faptul că ei au recunoscut aceste principii în numere. Numerele la rândul lor s-au considerat a fi determinate de două principii supreme, dar opuse între ele: Limitatul (peras) şi Nelimitatul (apeiron, termen întâlnit la Anaximandru). Această reducere a lucrurilor la numere era rodul observăriii unei serii de asemănări sau corespondenţe, între anumite realităţi, de ex. acordurile muzicale şi numerele, sau, un alt exemplu, relaţia dintre corzile lirei de diferite mărimi. Astfel de asemănări au determinat pitagoricii să afirme că lucrurile sunt de fapt numere, şi că fiecare lucru corespunde unui număr. Un număr, de exemplu, pentru ei este dreptatea, un altul este mintea, un altul timpul oportun, etc.

Aristotel afirma că pitagoricii aveau o concepţie materială despre numere, pe care le considerau ca şi materie a lucrurilor. În orice caz este destul de dificil să spunem cu exactitate care este natura acestor numere şi ce sunt ele de fapt. Oricum este clar că pitagoricii nu atribuiau numerelor doar proprietăţi matematice. În afară de asta ei considerau că cele patru elemente (focul, apa, pământul şi aerul) aveau ca limită, ca structură, cele patru figuri geometrice regulare (tetraedu, cubul, octaedru şi icosaedru), în timp ce universul avea ca structură sfera.

Din cele două principii supreme Limitatul şi Nelimitatul pitagoricii derivau o serie întreagă de opuşi: dispar-par, unu-multiplu, drept-stâng, masculin-feminin, nemişcat-mişcat, drept-strâmb, lumină-întuneric, bun-rău, etc.

va urma...

Heraclit din Efes

Heraclit se alătură filosofilor anteriori mai cu seamă datorită faptului că va vedea în foc principiul tuturor lucruilor, chiar dacă această teorie este doar un aspect al gândirii sale şi nicidecum cel mai important. Acest foc este ca o "flacără" care guvernează toate lucrurile, putând fi indentificat cu logos-ul sau legea raţională. Important în gândirea lui Heraclit este tocmai această teorie. Filosoful afirmă că deasupra impresiilor produse de către simţuri (văzul, auzul, gustul, mirosul, pipăitul), deasupra diferitelor opinii susţinute de către oameni şi deasupra miturilor narate de către poeţi, există un punct de vedere unic şi valid pentru toţi, adică universal sau comun, numit de el logos. Acest termen în limba greacă are diferite înţelesuri precum: cuvânt, discurs, limbaj dar şi gândire, discurs interior, raţiune adică cunoaştere raţională, superioară celei sensibile.

Logos-ul este, deci, ceea ce uneşte oamenii între ei, în sensul că le permite să considere lucrurile dintr-un punct de vedere comun, valid pentru toţi, şi în afară de asta le permite să comunice între ei. Heraclit observă însă că în general, oamenii nu îi dau o prea mare importanţă acestui logos, preferând să urmeze impresiile simţurilor, care dau naştere punctelor de vedere particulare şi diferite între ele.

Cei care urmează logos-ul sau raţiunea, sunt comparaţi de Heraclit cu oamneii trezi pentru care "lumea este văzută în acelaşi mod", adică privesc lucrurile în acelaşi fel, în timp ce toţi aceia ce urmează simţurile, opiniile şi credinţele iraţionale, sunt comparaţi cu cei adormiţi, pentru că în somn, adică în vis, fiecare trăieşte într-o lume a sa, particulară, diferită de cea a semenilor săi. Heraclit vorbeşte cu dispreţ despre aceştia din urmă, deoarece se lasă înşelaţi de aparenţă şi nu privesc lucrurile în profunzime. În aceaastă categorie sunt incluşi şi poeţii, precum Homer care "ar fi trebuit să fie alungat din locurile publice şi biciuit". Heraclit arată de asemenea dispreţ faţă de credinţele populare, afirmând că este absurd să crezi că poţi fi purificat de sângele animalelor sacrificate şi de rugăciunea în faţa imaginilor zeilor, ignorând pe adevăraţii zei.

În ce constă adevărata înţelepciune conţinută de logos? Filosoful din Efes susţine că această înţelepciune constă în a înţelege că lucrurile sunt guvernate de aceiaşi lege, numită de el tot logos dar care, de această dată, nu înseamă doar gândirea sau raţiunea ci structura realităţii şi deci lege divină.

Legea despre care vorbeam în paragraful anterior nu este altceva decât un soi de opoziţie universală sau de unitate a contrariilor. Orice lucru, în consecinţa lui Heraclit, este unit cu opusul său şi nu poate exista fără el. Un exemplu folosit de Heraclit spune că aşa cum în muzică armonia este reultatul unirii sunetelor discordante, tot astfel realitatea este o frumoasă armonie de lucruri opuse între ele. Unirea opusurilor, menţionate de el sunt "întregul şi ne-întregul", "acorudul şi dezacordul", "armonia şi dezarmonia", "unul şi totul". Pentru a explica această doctrină Heraclit se foloseşte de alt exemplu. El spune că boala face plăcută şi dorită sănătatea, aşa cum foamea face plăcută mâncarea şi săturarea, sau oboseala, odihna. Astfel conţinându-se reciproc contrariile dau unul altuia un sens specific, iar în armonie contrariile coincid "Drumul la deal şi drumul la vale este unicul şi acelaşi drum". "Unul este cel viu şi cel mort, cel treaz şi cel care doarme, tânărul şi bătrânul, pentru că omul schimbându-se devine ceea ce nu era". Totul este unul şi din unul derivă totul. Această armonie şi unitate a opusurilor este principiul, divinitatea. Divinitatea este ziuă şi noapte, iarnă şi vară, război şi pace, foame şi săturare, etc. În această perspectivă trebuie înţeleasă şi concluzia la care ajunge Heraclit. El afirmă " razboiul (polemos) este tatăl şi regele tuturor lucrurilor" şi că totul se întâmplă conform conflictului şi disputei. Nu trebuie să credem că Heraclit voia să justifice războiul prin această teorie. Înţelesul frazei rostite de el este acela că tensiunea dintre contrarii este cea care dă naştere realităţii.

Această opoziţie universală, fiind o lege a realităţii, determină lucrurile să se afle într-o continuă schimbare, într-o continuă devenire, trecând în mod constant de la o condiţie la alta. Filosofii Şcolii din Milet au observat că dinamismul universal al lucrurilor, care se nasc, cresc şi mor, aparţine lumii supusă acestui proces continuu. În afară de asta au văzut în acest dinamism o caracteristică esenţială a aceluiaşi principiu, care genera, conducea şi reabsorbea toate lucrurile. Heraclit reia această problemă şi o analizează mult mai profund "Totul se mişcă", "totul curge" (panta rhei), nimic nu rămâne imobil şi fix, totul se schimbă fără nici o excepţie. Heraclit exemplifică această idee prin celebra afirmaţie "nu te poţi scălda de două ori în acelaşi rău". A doua oară apa de mai înainte nu mai există, este deja departe, găseşti un alt rău, o altă apă.

Dincolo de această luptă şi de această curgere neîncetată esistă însă, aşa cum am văzut la început, un principiu de ordine şi de echilibru. Lupta, mişcarea nu sunt lăsate cu totul în voia lor. În gândirea lui Heraclit unul dintre elemente domină, şi anume focul. Nu este vorba despre focul pur material ca fenomen de combustie, ci de un foc care pentru el este în acelaşi timp logos-ul. Logos-ul face să domnească un fel de echilibru. El veghează ca, în lupta dintre contrarii, nici unul să nu biruie definitiv, pentru că în acest caz totul ar înceta să existe. Lupta e guvernată deci de o lege de echilibru care are ca efect întoarcerea periodică a lucrurilor la focul originar, adică la logos.

Sintetizând filosofia lui Heraclit din Efes:

• Logosul este elementul comun oamenilor şi totodată principiul de ordine şi echilibru
• realitatea este într-o continuă devenire, nimic nu este stabil, totul se schimbă
• lupta dintre contrarii constitue cheia înţelegerii acestei transformări constante a lucrurilor
• cunoaşterea adevărului presupune sustragerea de la opiniile comune bazate pe aparenţă

Anaximene

Concepţia lui Anaximene despre principiul tuturor lucrurilor este instituită de teza conform căreia acest principiu este aerul, care este determinat, spre deosebire de apeiron-ul lui Anaximandru care este indeterminat.

De ce aerul şi nu altceva? Este evident că acest filosof simţea nevoia de a introduce o natură care să-i permită să deducă în mod logic şi raţional originea totalităţii lucrurilor. Datorită naturii sale dinamice aerul este considerat de către Anaximene principiul oricărei mişcări. În afară de asta, mai mult de căt orice element, aerul este predispus variaţiilor şi transformărilor necesare ce duc la apariţia lucrurilor. Condensându-se se răceşte şi devine apă şi apoi pământ, micşorându-se şi dilatându-se se încălzeşte şi devine foc. Un exemplu în acest sens, atribuit de către tradiţia filosofică lui Anaximene este următorul: Anaximene spune că recele este materia care se contrage şi se condensează, în timp ce caldul este materia dilatată şi rarefiată. Deci nu fără motiv Anaximene susţine că omul, atunci când respiră lasă să-i iasă din gură caldul şi recele: respiraţia se răceşte dacă este comprimată de către buzele strânse, în schimb dacă aceasta iese din gura deschisă devine caldă prin dilatare.

Anaximene crede că aerul este divin, sau şi mai mult că este Dumnezeu, şi că din această divinitate îşi trag originea celălalte divinităţi. Această teorie întăreşte încă o dată faptul că pentru acest filosof prinicipiul tuturor lucrurilor nu este ceva de ordin material, cum susţinea Aristotel, ci, dimpotrivă, este un principiu în sens global. Confirmarea vine din faptul că şi sufletul nostru, după Anaximene este compus din aer; deci aerul este principiul vieţii, acesta fiind şi sensul cuvântului grec care indică sufletul psyche, şi totodată este suflul care cuprinde întreaga realitate. Trebuie notat că pentru a indica acest suflu, Anaximene se foloseşte de cuvântul pneuma, care va fi preluat mai tărziu pentru a indica sufletul.

Anaximandru din Milet

Anaximandru este primul gânditor care introduce în gândirea filosofică termenul de principiu sau arche, chiar dacă voia să îl folosească încă pe cel de natură (phisis), aşa cum apare în titlul cărţii sale, Peri physeos (Despre natură).

Una dintre principalele sale idei este aceea conform căreia principiul tuturor lucrurilor nu este apa, cum susţinea Thales, nici un alt element precum aerul, focul sau pământul, dar ceva intermediar între aer şi foc, mai fin ca aerul şi mai dens ca focul, pe care îl numeşte apeiron. Ad literam acest termen s-ar traduce prin "fără limite" însă filosoful grec foloseşte acest termen pentru a desemna acea amestecătură originară a tuturor lucrurilor, indefinită, indistinctă şi haotică din care, prin intermediul succesivelor separări cauzate de alternanţa cald-rece, s-a generat pământul pe care îl cunoaştem. Acest principiu intermediar, este, conform lui Anaximandru, necreat şi incoruptibil, nemuritor şi indestructibil, în aşa fel că poate cuprinde şi guverna toate lucrurile, de aceea este divin. Se poate observa deja cum prerogativele şi atributele, care odinioară erau atribuite zeilor (Homer), sunt acum considerate ca şi calităţi ale principiului originar (nemurirea, guvernarea lucrurilor, etc.).

În fragmentul care a ajuns până la noi din lucrarea autorului mai sus menţionată, autorul afirmă că principiul fiinţelor este infinitul..., din acest principiu fiinţele îşi trag originea şi tot în el îşi găsesc sfărşitul, conform necesităţii; pentru că ele îşi plătesc reciproc pedeapsa şi ispăşirea nedreptăţii, după ordinea timpului.

Care este sensul acestei fraze?

Pentru filosoful din Milet, fiinţele sunt generate de către infinit, în succesiune temporală. Ele sunt realităţi contrare şi se alternează în existenţă, luănd locul una celeilalte (nedreptatea), dar toate fiind destinate distrugerii (ispăşirea nedreptăţii). Aceste realităţi sunt, probabil cele patru elemente (pământul, apa, aerul şi focul cu proprietăţile lor opuse: cald-rece, uscat-umed), din care, conform unei opinii comune primilor filosofi, sunt compuse toate lucrurile. Procesele prin care elementele se generează sunt concepute şi ele ca procese contrare, adică rarefiere (de la apeiron la foc) sau de condensaţie (de la apeiron la aer, la apă şi la pământ). Timpul este considerat aici un judecător, în măsura în care el acordă fiecărui contrar o limită, fixând un termen dominării unuia asupra celuilalt şi viceversa.

Aşa cum infinitul sau nelimitatul este considerat a fi principiul tuturor lucrurilor tot astfel şi lumea este infinită, în sensul că realitatea înconjurătoare nu este altceva decât una dintre nenumăratele lumi, asemănătoare celor precedente şi celor care vor urma.

Cum a apărut universul? Anaximandru formulează următoarea teorie: din cea dintâi mişcare eternă se nasc primele două contrarii fundamentale, şi anume recele şi căldura. Recele, originar de natură lichidă, ar fi fost în parte transformat de foc şi căldură, care formau sfera periferică, în aer. Sfera focului s-ar fi rupt în trei, dând origine sferei soarelui, a lunii şi a aştrilor. Elementul lichid s-ar fi adunat în cavitatea pământului formând mările. Pământul imaginat ca având forma cilindrică, rămâne suspendat fără fiinţă, ţinut de către nimic, dar rămânând fix datorită distanţei egale dintre toate părţile, sau mai exact, datorită unui soi de echilibru de forţe. Din elementul lichid, sub acţiunea soarelui, au trebuit să vină la viaţă primele animale cu o structură elementară, din care progresiv s-au dezvoltat animalele cele mai complexe.

Chiar dacă ni se pare fabuloasă această teorie, nu trebuie să ne mirăm de acest mod de a concepe apariţia lumii, cel puţin din două motive. Primul, suntem încă la începutul primelor încercări de a reprezenta universul în mod raţional şi trebuie să avem în vedere faptul că omul acelor timpuri avea la îndemână un aparat logic şi conceptual foarte limitat care nu-i permitea prea mult. Al doilea, instrumentele tehnice şi ştiinţifice de observaţie, de măsurare sau calculare lipseau aproape cu desăvârşire.

Demnă de remarcat din filosofia lui Anaximandru rămâne încercarea sa de a explica universul prin această continuă luptă a contrariilor. Nici omul nu este lăsat în afara acestui proces universal, deoarece şi raportul dintre oameni este caracterizat de contrarii (ex. luptele civile) care duc la apariţia unor noi realităţi (noile forme de guvernare) şi la dispariţia altora, iar toate acestea survin în timp. Unica realitate nemuritoare şi deci divină, este pentru Anaximandru apeiron-ul, care se sustrage luptei şi, în consecinţă, ciclului naşterii şi morţii.

Thales din Milet

Aristotel afirma că cei dintâi filosofi au considerat că principiile tuturor lucrurilor sunt de natură materială deoarece vedeau acest principiu arche în elementul din care este compus un lucru care se sustrage schimbării. Aşadar prima întrebare care i-a preocupat pe cei dintâi gânditori a fost: ce persistă de-a lungul tuturor schimbărilor? Primul răspuns filosofic dat la această întrebare a fost că substanţa e cea care persistă în tot ceea ce se schimbă şi trece fără încetare. Cum se poate observa, aceşti gânditori se preocupă să dea un răspuns raţional, fără a mai recurge la explicaţia fantastică sau mitică. Acest lucru constitue o noutate care pentru stagirit reprezintă primii paşi ai filosofiei elene.

Thales este considerat de către tradiţia filosofică europeană primul gânditor care a afirmat că există un principiu originar unic, cauză a tuturor lucrurilor care sunt. Acest prrincipiu, conform filosofului din Milet este apa. Întrebarea formulată de către Thales este: există un principiu de la care derivă tot ceea ce există? Concluzionăm rapid că o astfel de întrebare iese din sfera imediatului şi reflectă o preocupare de fond a omului, şi anume, aceea a originii sale. Thales, privind la ceea ce îl încojoară înţelege complexitatea lumii şi dă glas celei dintăi întrebări strict filosofice. Desigur că răspunsul său pare a fi naiv, însă trebuie să-i explicăm sensul.

Cum a ajuns Thales la o astfel de concluzie? Tradiţia indirectă ne spune că acest gânditor a văzut apa ca şi principiu al lucrurilor plecând de la o constatare generală: hrana tuturor lucrurilor este umedă în timp ce seminţele şi ceilalţi germeni au o natură umedă, deci lipsa apei înseamnă moarte. Deoarece viaţa este legată de umiditate în timp ce umiditatea presupune apa, aceasta devine izvorul vieţii şi al tuturor lucrurilor. Totul se naşte din apă şi sfărşeşte în apă. Nu trebuie să credem că apa despre care vorbeşte Thales ca principiul tuturor lucrurilor este elementul fizico-chimic pe care îl consumăm. Aceasta trebuie înţeleasă ca phisis-ul lichid originar care dă naştere lucrurilor iar apa pe care o bem nu este altceva decât o manifestare a acestuia.

Thales este un naturalist în sensul antic al cuvântului şi nu un materialist în sensul modern şi contempooran. Acest filosof afirma că Dumnezeu este realitatea cea mai antică deoarece nu este creat, ceea ce înseamnă că el este principiu. Această concepţie despre divinitate este nouă oarecum deoarece este o idee bazată pe raţiune. Ea se opunea credinţei fantastice, poetice şi politeiste a Greciei antice. Afirmaţia totul este plin de zei doreşte să expliciteze probabil, că totul este pătruns şi învăluit de principul originar. Şi deoarece principiul originar înseamnă viaţă, atunci totul este viu şi are un suflet (panpsihism). Pentru a exemplifica această teorie Thales se folosea de exemplul magnetului care atrage fierul, şi care constituia, în concepţia sa, proba cea mai evidentă a acestei animări, însufleţiri universale de care sunt pătrunse toate lucrurile. În acest context filosoful grec reuşeşte să conducă realitateaa în multiplicitatea sa către unitate.

Sintetizând se poate afirma că întreaga gândire filosofică a lui Thales din Milet se reduce la:

• arche-ul este principiul care durează şi rămâne stabil în această lume schimbătoare

• apa este principiul originar, deoarece totul se trage din apă sau umezeală

• lucrurile sunt animate deoarece principiul originar înseamnă viaţă