Despre Pitagora se povestesc multe lucruri, majoritatea legendare, în schimb dispunem de puţine informaţii sigure. Ştim că s-a născut la Samos, insulă din Marea Egee. Diogene Laertiu în cartea sa "Despre vieţile şi doctrinele filosofilor", ne oferă câteva indicaţii cu privire la viaţa acestui filosof. Scrie Diogene "Tânăr şi interesat de ştiinţă părăseşte propria patrie şi se iniţiază în toate riturile misterice, fie greceşti sau barbare". Conform aceluiaşi autor călătoreşte în Ţara Caldeilor, apoi în Egipt unde intră în contact cu teologia egipteană a timpului. Se întoarce înapoi la Samos, dar datorită regimului tiranic a lui Policart, este nevoit să se deplaseze la Crotone în Italia, unde se stabileşte. Aici întemeiază o comunitate, care se dedică în special studiului matematicii (artimetică, geometrie, teorie muzicală). Devine faimos şi stimat, fiind considerat chiar un om divin şi de aceea se bucură de o mare autoritate. A trăit o viaţă austeră şi ascetică impunându-şi diverse abstinenţe de la carne, imitat fiind de discipolii săi care trăiau o viaţă comunitară având totul în comun. Datorită influenţei lor politice în cetatea Crotone, pitagoricii devin victimele unui complot organizat de Partidul Democrat. Le este incendiată casa şi proprietatea, iar mulţi dintre ei vor muri în acest incendiu. Pitagora se pare că reuşeşte să fugă la Mentapont, unde moare în jurul anului 490 a.e.n. Îi sunt atribuite multe scrieri, între care "Despre natură", "Despre guvernarea cetăţii", "Despre educaţie". Aceste scrieri însă au fost făcute publice de către elevul său Filolaos. Astăzi se consideră că multe din aceste opere atribuite lui Pitagora sunt de fapt scrieri ale discipolilor săi.
Pitagoricii constituie o adevărată şcoală, unită nu doar de aceiaşi doctrină, dar şi de acelaşi mod de viaţă, inspirat de fondatorul ei, Pitagora, de unde i se trage şi numele de Şcoala pitagorică. Prophyros în cartea "Viaţa lui Pitagora", descrie astfel începutul comunităţii pitagorice din Crotona: "În aşa măsură fermeca publicul care-l asculta (Pitagora), încât, după spusele lui Nichomahos, numai după un singur discurs ţinut cu prilejul debarcării sale în Italia a câştigat prin vorbele sale meşteşugite atenţia a mai mult de 2000 de auditori... De la Pitagora ei primiră legi şi norme de viaţă, întocmai unor precepte divine, acestea îi angajau să nu săvârşească nici un act care să le încalce. Asociaţii şi-au pus bunurile lor materiale în comun iar Pitagora a fost inclus în rândul zeilor".
Discipolii lui Pitagora se împărţeau în matematici (adică îndoctrinaţi pentru că în limba greacă mathemata înseamnă disciplinele sau doctrinele în general) şi acusmatici (desemna pe simplii ascultători, din grecescul akuo, a asculta). Primii cunoşteau conţinutul profund al doctrinei lui Pitagora şi îl păstrau secret. Ei aveau posibilitatea dă dialogheze cu maestrul. În schimb acusmaticii puteau să intre în contact doar cu unele învăţături ale maestrului şi nu puteau dialoga sau discuta cu acesta.
Diferitele generaţii de pitagorici au adus o contribuţie importantă la dezvoltarea geometriei pe care au îmbogăţit-o cu diferite teoreme (foarte cunoscută este teorema lui Pitagora "pătratul ipotenuzei este egal cu suma pătratelor catetelor").
Pentru a putea intra în această şcoală a pitagoricilor, trebuiau observate unele reguli precum:
acceptarea şi practicarea unor principii şi valori morale, religioase, dietice;
urmarea unui itinerariu de formare spirituală, intelectuală şi de purificare;
venerarea zeilor, loialitate cu prietenii, examenul de conştiinţă zilnic, un proiect pentru fiecare zi;
respectarea anumitor reguli şi credinţe cu caracter dogmatic bazate pe principiul eka ephe ( "a spus el", adică Pitagora);
Tradiţia, începând cu Aristotel, nu ne-a transmis o teorie atribuită doar lui Pitagora. De aceea acesta a fost mereu analizat în ansamblu, plecând de la filosofia şcolii întemeiate de el şi de la ideile pe care discipolii săi le-au făcut cunoscute. De aceea nu mă voi opri asupra gândirii lui Pitagora ci voi analiza principalele idei dezvoltate de Şcoala pitagorică, inspirată desigur de fondatorul ei.
Aristotel spunea că principala contribuţie a pitagoricilor la elaborarea unei teorii privind principiile tuturor lucrurilor constă în faptul că ei au recunoscut aceste principii în numere. Numerele la rândul lor s-au considerat a fi determinate de două principii supreme, dar opuse între ele: Limitatul (peras) şi Nelimitatul (apeiron, termen întâlnit la Anaximandru). Această reducere a lucrurilor la numere era rodul observăriii unei serii de asemănări sau corespondenţe, între anumite realităţi, de ex. acordurile muzicale şi numerele, sau, un alt exemplu, relaţia dintre corzile lirei de diferite mărimi. Astfel de asemănări au determinat pitagoricii să afirme că lucrurile sunt de fapt numere, şi că fiecare lucru corespunde unui număr. Un număr, de exemplu, pentru ei este dreptatea, un altul este mintea, un altul timpul oportun, etc.
Aristotel afirma că pitagoricii aveau o concepţie materială despre numere, pe care le considerau ca şi materie a lucrurilor. În orice caz este destul de dificil să spunem cu exactitate care este natura acestor numere şi ce sunt ele de fapt. Oricum este clar că pitagoricii nu atribuiau numerelor doar proprietăţi matematice. În afară de asta ei considerau că cele patru elemente (focul, apa, pământul şi aerul) aveau ca limită, ca structură, cele patru figuri geometrice regulare (tetraedu, cubul, octaedru şi icosaedru), în timp ce universul avea ca structură sfera.
Din cele două principii supreme Limitatul şi Nelimitatul pitagoricii derivau o serie întreagă de opuşi: dispar-par, unu-multiplu, drept-stâng, masculin-feminin, nemişcat-mişcat, drept-strâmb, lumină-întuneric, bun-rău, etc.
va urma...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu