Reflecţie de Crăciun

Există coincidenţe în istorie care în realitate sunt întâlniri. La 25 august 1900, la Weimar, un scriitor murea în nebunie, Friedrich Nietzsche. Câtva timp înainte, a compus un fel de biografie, Ecce Homo, revelatoare a angoasei care se cuibărea în el: "Unde este Dumnezeu?", se întreba el. "Vă voi spune eu: l-am ucis, voi şi eu. Dumnezeu a murit, noi suntem cei care l-au ucis". În acelaşi moment, la Roma, un papă bătrân, Leon al XIII-lea (avea atunci 90 de ani) întocmea ceea ce va fi enciclica Tametsi futura, făcută publică la 1 noiembrie 1900. "Trebuie reintegrat Domnul Isus în locul lui: mulţi sunt departe de Isus Cristos, mai mult prin ignoranţă decât prin perplexitate; sunt numeroşi cei care studiază omul şi natura, cu mult mai puţini cei care-l studiază pe Fiul lui Dumnezeu. Îi implorăm pe cei care sunt creştini să fac tot posibilul pentru a-l cunoaşte pe Răscumpărătorul lor aşa cum este cu adevărat".

Apropierea de cele două texte revelează drama spirituală pe care trăiesc încă bărbaţii şi femeile din acel timp. Pe de o parte, răzvrătirea inteligenţei şi pe de altă parte adeziunea la un Dumnezeu care exercită suveranitatea sa asupra minţii fiecăruia în aspectul concret al cotidianului. Am experimentat ce este lumea fără Dumnezeu: iadul. Umanitatea în secolul trecut a cunoscut noaptea celor două totalitarisme care au generat excesele pe care le cunoaştem prea bine. Ei anunţaseră moartea lui Dumnezeu, organizaseră persecuţia celor care cred şi au exclus definitiv religia din sfera publică.

Însă Dumnezeu, care fusese trimis, în realitate era mereu acolo. Cum putea să fie altfel? Ateismul învăţat şi practicat n-a reuşit niciodată să-l elimine pe Dumnezeu din orizontul omului. Căutarea lui Dumnezeu se naşte mai puternică decât oricând, sacrul interoghează, prezenţa unui islam european care se afirmă, succesul sectelor, atracţia exercitată de formele de înţelepciune care provin din Asia, pontificatul lung al lui Ioan Paul al II-lea care a redat Bisericii vizibilitatea ei şi învăţătura papei Benedict al XVI-lea care-i dă interioritatea ei, au contribuit să ne amintim că omul este înainte de toate creatura care se întreabă cu privire la "sensul sacrului" (Paul Ricoeur). Conştiinţa - facultatea de a reflecta despre propriul destin, despre sensul vieţii şi al morţii - îl deosebeşte pe om de regnurile vegetal şi animal. El este singurul care prevede o lume de dincolo. Religia nu este un moment deosebit al istoriei, ea aparţine naturii omului. În societăţile noastre multiculturale şi plurireligioase, credincioşi sau necredincioşi, toţi, ne punem cele trei întrebări fundamentale ale lui Immanuel Kant: ce anume pot să cunosc? Ce anume trebuie să fac? Ce anume pot să sper? Credincioşi sau necredincioşi, aşteptăm ceva care să dea sens existenţei noastre, care să salveze viaţa noastre de la inutilitate şi de la abis. Unii îl găsesc în politică, alţii în faptul de a apărea, alţii în hedonism. Aşa cum a notat aşa de bine Dostoevskij: "Omul nu poate să trăiască fără să îngenuncheze în faţa a ceva (...) dacă omul îl refuză pe Dumnezeu, se va îngenunchea în faţa unui idol. Noi suntem cu toţii idolatrii şi nu atei". Dorinţa de a crede este aşa de puternică în om încât, după ce l-a expulzat pe Dumnezeu din propria viaţă, o altă credinţă va intra: credinţa într-un alt absolut care nu este altceva decât omul însuşi: "Homo homini deus" ca s-o spunem ca Feuerbach. Ieri Dumnezeu era absent; astăzi există prea mulţi dumnezei!

Secolul care începe a moştenit de la cel care l-a precedat: aşa cum secolul trecut şi acesta este dominat de economie, de războaie şi de inegalităţi. Însă este şi îmbogăţit de progresele ştiinţelor şi tehnicii. Contemporanii noştri sunt mai conştienţi decât responsabilităţile lor în gestionarea resurselor naturale şi în folosirea rezultatelor cercetării ştiinţifice. După ce au dominat realităţile fizice, acum se aventurează în dominarea a ceea ce este viu. O întrebare apare spontan: mergem spre o ciocnire sau spre un dialog între culturi şi religii? Fiind creştini care va fi contribuţia noastră? Vom fi inspiratori sau însoţitori? Fără îndoială este greu de răspuns, dar sunt convins că creştinismul, care n-a fost niciodată aşa de universal cum este astăzi, va şti, aşa cum a ştiut să facă în decursul istoriei sale lungi, să profite de globalizare - care este o realitate de fapt - pentru a oferi contribuţia sa la două necesităţi pe care aceasta din urmă n-a fost în măsură s-o asigure: dreptatea şi pacea. Vom face asta în Biserică, această Biserică uneori cu chipul marcat, dar mereu care se naşte, care generează apostoli capabili să îndrăznească pentru ca acest pământ să nu fie niciodată lipsit de speranţă şi de iubire.

Se pune adesea întrebarea: creştinismul va muri? Personal îmi pun o altă întrebare; când va începe creştinismul să existe?

Ceea ce este în acelaşi timp minunat şi cutremurător este că Dumnezeu ne lasă liberi. Noi îi putem spune "nu" lui Dumnezeu! Avem puterea de a ne mântui sau de a ne pierde. Problema nu este nici moartea, nici absurdul, este libertatea. Aşa este Dumnezeu, aşa este omul. Ceea ce-l face pe marele poet german contemporan cu Goethe, Friedrich Hölderlin, să spună: "Dumnezeu l-a creat pe om, aşa cum marea face continentele, retrăgându-se".