Pitagora şi pitagoricii II

Pitagoricii aplicau aceiaşi viziune matematică structurii universului, pe care îl considerau ca o sferă perfectă, condusă de o ordine perfectă, deoarece numărul înseamnă ordine (un acord de elemente nelimitate şi limitate). De aceea Pitagora a fost considerat autorului cuvântului Cosmos, care în limba greacă înseamnă ordine, pentru a indica universul. În acest sens scrie o mărturie: "Pitagora a fost primul care a numit toate lucrurile cosmos datorită ordinii lor".

Pitagoricii, în special Filolaos, au fost primii care au afirmat că pământul nu este situat în centrul universului şi că acesta se învârtie împreună cu soarele, cu luna şi cu celălalte planete în jurul unui foc aflat în centru. Idea că cerurile se învârt conform nunerelor, într-o perfectă armonie, i-a determinat pe pitagorici să susţină existenţa unei muzicalităţi a sferelor cereşti, pe care noi nu o percepem deoarece urechile noastre nu o pot distinge fiind atât de obişnuite cu ea. Atribuirea unei mişcări de rotaţii pământului, până atunci considerat fixat în centrul universului, se apropie foarte mult de sistemul astronomic conceput de Copernic.

Este important deasemenea faptul că tot datorită concepţiei lor despre numere pitagoricii au reuşit să explice unele fenomene ale universului precum: calcularea anilor, a anotimpurilor, a lunilor, a zilelor şi aşa mai departe. Tot legile numerice reglementează diferitele cicluri ale dezvoltării biologice, precum şi diferitele fenomene ale vieţii.

Pentru noi, cei de astăzi este foarte greu să împărtăşim aceste teorii. Pentru a-i înţelege pe pitagorici trebuie să ne întoarcem în timp, în încercarea de a recupera sensul arhaic al numărului. Pentru noi numărul este o entitate abstractă, pur raţională, însă pentru omul antic, până la Aristotel, numărul era considerat un lucru real, ba mai mult, lucru cel mai real şi tocmai în această perspectivă putea fi considerat principiul constitutiv al lucrurilor. Deci numărul nu este un aspect pe care noi îl abstragem în mod raţional din lucruri ci este o realitate, physis a lucrurilor.

Numărul perfect era identificat de pitagorici cu zece (1+2+3+4), în timp ce zero nu era încă cunoscut. Cu pitagoricii se poate spune că gândirea umană a făcut un pas decisiv; universul, lumea, nu mai este supusă dominării unor forţe obscure sau unor puteri necunoscute, dar a devenit număr; numărul exprimă ordine, raţionalitate, adevăr. Cu pitagoricii omul a învăţat să vadă universul cu alţi ochi, sau mai bine zis, ca o ordine perfectă, pătrunsă de raţiune.

Pitagora şi în genreal Şcoala pitagorică se pare că este printre primele care afirmă doctrina reăncarnării sau a metempsihozei. Conform acestei credinţe sufletul omului datorită unei vinovăţii originare este constâns să se reîncarneze în existenţe succesive (nu numai în oameni ci şi în animale), pentru a putea ispăşi această nevinovăţie. Mărturiile antice povestesc, printre altele, că Pitagora ar fi afirmat că-şi aminteşte de vieţile precedente. Împărtăşirea unei astfel de credinţe implica acceptarea unei determinate concepţii despre om, care susţinea că acesta este format din două realităţi, sufletul şi corpul, separate între ele şi de aici convingerea imaterialităţii şi nemuririi sufletului. Această învăţătură, cum s-a mai afirmat, era susţinută de către orfici, dar pitagoricii o transformă într-unul din punctele sale centrale. Scopul vieţii este acela de a elibera sufletul de corp şi pentru a ajunge la acest scop este necesară purificarea. Tocmai în alegerea metodelor şi mijloacelor necesare purificării pitagoricii se deosebesc de orfici. Aceştia din urmă propuneau doar celebrări misterioase şi rituri religioase, rămânând închişi într-o mentalitate magică care îi determina să aibă o încredere enormă în puterea tămăduitoare a riturilor. Pitagoricii, în schimb, au individualizat în ştiinţă şi în înţelepciune această cale a purificării, susţinând-o cu o atentă practică morală. Aceleaşi precepte morale pe care ei le-au alăturat ştiinţei matematice, precum şi celălalte reguli de comportament, chiar dacă la început, în unele cazuri erau străine ştiinţei, fiind doar rodul superstiţiei, ulterior vor fi purificate şi interpretate alegoric.

Iată o serie de precepte: să nu mănănci bob; să nu ridici ceea ce e căzut de pe masă; să nu răscoleşti focul cu cuţitul; să nu laşi întipărită în cenuşă urma de oală; să nu porţi un inel strâmt; să nu primeşti rândunica în casă; atinge pământul când tună, etc. Aceste reguli au primit o interpretare alegorică: "a stârni focul cu cuţitul" a fost interpretată ca însemnând a trezi pasiunile omului cu cuvinte tăioase; "a sta pe o baniţă de grâu" îseamnă a nu te mulţumi cu ceea ce ai sau a te culca pe o ureche; "a stânge aşternutul" înseamnă a fo gata oricând de călătorie, adică pregătit oricând să părăseşti această viaţă pentru următoarea, etc.

Deoarece scopul final al omului era acela de a se reîntoarce la viaţa zeilor, pitagoricii au introdus concepţia de a acţiona în mod drept, în strânsă comuniune cu divinitatea. O mărturie în această privinţă afirmă printre altele: "tot ceea ce pitagoricii definesc să se poată face sau nu se poate face are ca scop comuniunea cu divinitatea; acesta este principiul, şi toată viaţa lor este coordonată acestui scop de a se lăsa conduşi de către divinitate". Pitagoricii putem spune că au fost iniţiatorii acelui mod de viaţă pe care ei îl numeau bios theoretikos (viaţă contemplativă). Aceasta era o viaţă dedicată căutării adevărului şi binelui prin intermediul cunoaşterii şi ştiinţei, care constituia şi cea mai mare purificare.

Sintetizând filosofia lui Pitagora şi a Şcolii pitagorice:

• numerele sunt principiul tuturor lucrurilor;
• pitagoricii erau împărţiţi în matematici şi acusmatici şi formau o şcoală bazată pe principii ezoterice;
• universul (cosmosul) este ordine şi armonie;
• pământul nu se află în centrul universului;
• dualismul suflet-corp, corpul considerat ca şi închisoare pentru suflet;
• reîncarnarea şi necesitatea purificării printr-o viaţă morală, ascetică şi contemplativă (căutarea adevărului şi a binelui);