Anaxagora din Clazomenai

S-a născut la Clazomenai, localitate situată în partea ionică a Asiei Mici. A fost supranumit de contemporanii săi "Intelect", datorită inteligenţei şi gândirii sale. Cea mai mare parte a vieţii a petrecut-o la Atena, unde s-a bucurat de prietenia şi stima lui Pericle. Afirmând că soarele nu este altceva decât un corp înroşit este acuzat de atenieni de impietate deoarece soarele pentru aceştia era considerat un zeu. Anaxagora este judecat şi condamnat la moarte însă cu ajutorul lui Pericle reuşeşte să obţină exilul în schimbul morţii. A murit în oraşul Lampsacos în anul 428 a.e.n., an în care se năştea Platon. A scris o carte intitulată "Despre natură", fiind foarte cunoscută la Atena, chiar şi în timpul lui Socrate şi Platon.

Asemena lui Empedocle, Anaxagora susţine că materia este veşnică şi neschimbată. Ca şi Parmenide, el este de acord că nimic nu poate deveni ceva şi nici acel ceva nu se poate transforma în nimic. "Trebuie ştiut-scrie el- că totalitatea lucrurilor cu nimic nu s-a micşorat şi nu s-a mărit, căci nu se poate să fie mai mare decât totalitatea, deoarece totul îşi este întotdeauna sieşi egal".

După părerea lui Anaxagora, care îl urmează pe Empedocle, nu există naştere şi moarte, dar există devenire şi distrugere. Între lucruri nu există decât amestecuri şi separări ce pot fi numite combinări şi descompuneri. El afirmă că la baza tuturor lucrurilor stau o mulţime de particule mteriale, pe care le numeşte "seminţe" sau "germeni" ai lucrurilor. Obiectele sunt un amestec de particule iar calitatea lor depinde de cele care prevalează. Calităţile obiectelor nu apar, ci există veşnic. Lucrurile sunt divizibile până la infinit şi după împărţire ele nu încetează să existe ci se minimalizează doar mărirea lor, deoarece lucrurile formează fiinţa, dar fiinţa nu poate trece în nefiinţă.

Anaxagora mai spune că între obiecte şi fenomene nu există o separare strictă şi de nepătruns. Ele trec veşnic unele în altele. Unitatea dialectică dintre calitate şi cantitate este demonstrată în alt mod: dacă zăpada albă se topeşte şi se transformă în apă tulbure, acest lucru este posibil deoarece calitatea de tulbure şi de lichid era deja conţinută în zăpadă, însă calitatea de solid şi alb prevala în el cantitativ.

Conform aceluiaşi filosof, materia cu calităţile ei nu are forţă de mişcare. Cauza mişcării este stabilită de Anaxagora în afara materiei şi o numeşte nous (raţiune, spirit). Acest nous nu creează materia, fiindcă ea este veşnică şi nici nu conduce raţional lumea asemenea unui principiu teleologic. Nous-ul, după părerea lui Anaxagora, este cel mau uşor şi mai pur lucru din câte există. Menirea lui este aceea de a da un impuls materiei, de a produce o mişcare ciclică generală. Datorită afirmării acestei doctrine, Aristotel îl va considera pe Anaxagora cel mai inteligent filosof dinaintea lui Platon. Însă, observa stagiritul, că Anaxagora nu a văzut în nous cauza finală a lucrurilor ci doar o simplă cauză motrice, cu care a încercat să explice mişcarea iniţială.

În concepţia despre lumea animală Anaxagora susţine un soi de hilozoism, socotind că plantele şi animalele au raţiune. El crede că nu este o limită evidentă între raţiunea umană şi cea animală sau vegetală, ci există doar grade. Gradul cel mai mic sau mai mare al raţiunii depinde de predispunerea firească a organismului pentru raţiune. Anaxagora consideră că omul este cel mai inteligent fiindcă are mâini.

În viziunea lui Anaxagora la baza cunoaşterii se aflau senzaţiile. Apariţia diferitelor percepţii este în dependenţă de mărimea fiinţei care percepe, de proprietăţile organelor de simţ şi de îndepărtarea obiectului. El consideră că noi simţim fiindcă avem calităţi opuse: simţim frigul pentru că avem căldură pe care o percepem cu organele reci, deoarece obiectul cu temperatura egală nici nu încălzeşte, nici nu răceşte. Tot astfel dulcele şi amarul nu pot fi simţite cu ajutorul aceluiaşi gust. Tot aşa şi culorile le deosebim prin contrast cu cele opuse, gustul nesărat, prin contrast cu cel sărat, cel dulce cu cel amar, adică prin ceea ce lipseşte obiectului sau fenomenului dat, şi toate acestea se găsesc în noi. Percepţiile senzoriale pune omul în legătură cu realitatea obiectivă. Dar pentru a scoate adevărul din diferite cunoştinţe sensibile este necesar ajutorul raţiunii.

Concluzionând, Anaxagora identifică în nous ca fiind:

• identic cu psyche
• conştient şi inteligent
• separat de lucruri
• cauza mişcării materiei
• omogen şi sieşi suficient
• imaterial
• autoguvernator
• cel care pune ordine în materie

Empedocle

Născut în 492 a.e.n., Empedocle a fost o personalitate complexă. cu multe preocupări, fiind filosof, mistic, taumaturg şi politician. A compus poemele "Despre natură" şi "Purificări". Conform unora Empedocle a fost elevul pitagoricilor însă alţii susţin că ar fi fost discipolul lui Parmenide, lucru posibil dacă ne gândim la influenţa pe care gândirea parmenidiană a exercitat-o asupra sa. Moare în jurul anului 424 a.e.n. încercând a-şi dovedi divinitatea arucându-se de pe vulcanul Etna.

În poemul "Despre natură", Empedocle afirmă că rădăcinile, adică elementele din care derivă toate lucrurile, sunt patru: focul, pământul, aerul şi apa. Aceste rădăcini amestecându-se şi separându-se, generează lucrurile, care deci nu se nasc şi nu sunt distruse niciodată, ci doar se transformă unele în altele, fiind constituite toate din aceleaşi elemente. Empedocle spune că nu este posibil ca un lucuru să se genereze din nefiinţă şi că fiinţa nu se poate distruge. Ionicii, înainte de Empedocle, aleseseră câte unul sau altul din aceste patru elemente ca şi principiu din care derivau toate lucrurile existente. Gândirea lui Empedocle resimte influenta lui Parmenide atunci când vorbeşte de fiinţă şi de nefiinţă, însă spre deosebire de maestrul său, Empedocle reuşeşte să recupereze multiplicitatea experimentată de către simţuri, afirmând pluritatea originară a elementelor (cele patru rădăcini) şi în acelaşi timp lasă spaţiu devenirii demonstrată prin intermediul a două noi principii: iubirea şi ura sau acordul şi dezacordul. Aceste principii sunt cauza unirii sau a separării rădăcinilor şi deci a transformării lor.

Această doctrină îi permite lui Empedocle să afirme o concepţie ciclică a devenirii cosmice, caracterizată de succesiunea alternativă a diferitelor faze, cu reîntoarcerea periodică a fiecăreia: când domină iubirea toate lucrurile sunt orientate spre unitate, avându-se aşa zisa Sferă, adică universul omogen. În schimb când predomină ura se verifică dezagregarea absolută, după care însă urmează din nou unitatea. Între fazele de trecere de la o extremă la alta are loc formarea şi transformarea lucrurilor.

În aceiaşi perspectivă a doctrinei celor patru rădăcini poate fi situată şi gnoselogia dezvoltată de către acesta. El afirmă că în fiecare dintre organele simţurilor (văzul, auzul, gustul, mirosul, tactilul) sunt prezente cele patru rădăcini care înlesnesc perceperea prezenţei elementelor în obiectele exterioare, în baza legii conform căreia "asemănărea cunoaşte ceea ce îi aseamănă". Senzaţiile apar la om ca rezultat al pătrunderii în porii organelor sensibile a particulelor emanate de către obiecte. Sângele era socotit de către Empedocle mediul principal al percepţiei deoarece în el sunt amestecate cel mai bine cele patru elemente.

În poemul intitulat "Purificări" Empedocle reia doctrina orfică şi pitagorică a metempsihozei, care afirmă reîncarnarea succesivă a sufletului în diferite corpuri, inferioare sau superioare omului, în funcţie de vinovăţiile pe care cineva trebuie să le ispăşească sau de recompensele pe care trebuie să le primească pentru propriile merite. Filosoful însuşi scrie în acestă privinţă despre sine: "Într-un timp eu am fost copil şi copilă, copac şi peşte mut care sare pe malul mării". De aceea este necesară o serie întreagă de exerciţii purificatoare, printre care abstinenţa de la anumite mâncăruri (dafin, fagure) şi altele asemănătoare, pentru a obţine după moarte o soartă mai bună. Concluzionând, este cert că fizica, mistica şi teologia în gândirea lui Empedocle formează o unitatte compactă.

Zenon şi începutul dialecticii

Zenon s-a născut la Elea către sfârşitul secolului al VI-lea şi începutul secolului al V-lea. A trăit la Elea până când cetatea a intrat sub dominaţia unui tiran. Se pare că a participat la o revoltă împotriva dictaturii când a fost arestat. Supus torturii pentru a-i denunţa pe complici, Zenon îi prezintă ca find aceştia prietenii tiranului, care vor fi condamnaţi la moarte. Din scrierile sale nu s-a păstrat aproape nimic în afară de câteva fragmente şi mărturii.

Gândirea lui Parmenide şi ideile pe care acesta le-a enunţat nu s-au bucurat de o apreciere unanimă. El susţinea că există numai fiinţa şi că nefiinţa nu este, în timp ce devenirea şi ceea ce se prezintă a fi trecător nu ţin decât de domeniul opiniei şi nu cel al adevărului. Desigur că aceste idei se contraziceau cu evidienţa imediată şi cu experienţa de fiecare zi a oamenilor. Zenon îşi propune să demonstreze că deşi mişcarea şi devenirea sunt fenomene evidente precum oamenii, aceştia nu sunt capabili să le gândească. Metoda sa este una nouă în gândirea filosofică şi a fost numită dialectică.

Argumentele cele mai importante susţinute de Zenon sunt cele împotriva mişcării şi a multiplicităţii. Unii s-au împotrivit teoriei lui Parmenide conform căreia mişcarea nu există şi au afirmat că un obiect se poate mişca dintr-un punct fix spre un determinant punct final. Zenon declară că acest lucru nu este posibil. El spune că toate corpurile, înainte de a ajunge la jumătatea traseului, trebuie să parcurgă jumătate din această primă jumătate şi apoi jumătatea din a doua jumătate a primei jumătăţi şi aşa mai departe pănă la infinit (jumătate din jumătate din jumătate... fără a se ajunge vreodată la zero). Acesta este argumentul numit al dihotonomiei. Un exemplu faimos în acest sens este cel al lui Ahile. Ahile, cunoscut pentru capacitatea sa de a fugi foarte repede nu va putea să ajungă niciodată o ţestoasă lentă care a plecat în cursă înaintea lui. Aceasta se datorează faptului că, mai întâi de toate, Ahile va trebui mereu să ajungă la punctul în care ţestoasa se afla mai înainte, timp în care acesta va mai avansa o porţiune (deci o va ajunge doar în aparenţă). Zenon concepe spaţiul ca o sumă de segmente finite şi această competiţie se contrapune continuităţii infinite a timpului. Un alt exemplu este cel al săgeţii lansate de un arcaş. Săgeata lansată de impresia că este în mişcare, dar în realitate ea stă pe loc, deoarece se află fixată în fiecare din locurile pe unde trece. În fiecare clipă în care se divide timpul zborului săgeata ocupă un spaţiu identic, deci mişcarea sa este doar aparentă.

În cea mai mare parte a cazurilor, argumentele împotriva multiplicităţii ţineau să demonstreze că pentru a se afirma multiplicitatea trebuie în mod necesar să se afirme şi unitatea (deoarece multiplicitatea este formată din mai multe unităţi). Raţionamentul lui Zenon vrea însă să demonstreze că astfel de unităţi nu pot fi gândite, pentru că comportă o serie întreagă de contradicţii, şi, deci, sunt absurde, şi nu pot exista. Iată cum demonstrează Zenon absurditatea acestor unităţi, care ar trebui să formeze multiplul: "Dacă fiinţele sunt multiple e necesar ca ele să fie atâtea câte sunt, nici mai mult nici mai puţin; dacă ele sunt, deci, atătea câte sunt trebuie să fie finite; dar dacă sunt multiple fiinţele trebuie să fie şi infinite pentru că faptul că între una sau alta dintre aceste fiinţe se vor afla mereu alte fiinţe, în timp ce între aceste fiinţe din mijloc vor fi altele... şi astfel fiinţele sunt infinite". Un alt argument interesant nega multiplicitatea datorită comportamentului contradictoriu pe care le au multe lucruri aflate împreună, faţă de fiecare luat în parte. De exemplu, multe boabe, căzând fac zgomot în timp ce un singur bob sau o parte din ele nu fac acelaşi zgomot. Dar dacă experienţa ar fi adevărată, nu ar putea să existe astfel de contradicţii şi un singur grăunte ar trebui să facă (cu ncesara proporţie) un zgomot asemănător cu acela al mai multor boabe.

Parmenide

Parmenide s-a născut la Elea, în jurul anului 540 a.e.n., şi tot aici se pare că a murit. Conform mărturiilor lui Platon şi Aristotel, a fost învăţat de Xenofan, după alţii însă ar fi fost elevul unui pitagoric numit Aminia. Ambele teorii sunt posibile. Cert este că provenea dintr-o familie aristrocratică, lucru care i-a permis să studieze cunoştiinţele timpului. S-a bucurat de aprecierea şi stima celorlalţi, scriind chiar şi o serie de legi pentru cetate. Nu se cunoaşte data morţii sale. Dintre scrierile sale ne-au rămas doar 154 de versuri dintr-un poem filosofic, căruia i s-a dat titlul convenţional "Despre natură".

Parmenide şi-a expus gândirea sa într-o operă scrisă în versuri, considerată de către filosofi posteriori una dintre cele mai importante, dacă nu cea mai importantă operă presocratică. Cum am amintit deja, operei i s-a dat titlul "Despre natură" (Peri physeos). S-a observat că principalele opere ale presocraticilor au fost numite cu acest titlu. Probabil că acest titlu a fost dat pentru prima oară de către Şcoala aristotelică, deoarece Aristotel îi numea pe aceşti primi filosofi fizici. În vremea presocraticilor obişnuinţa de a da un titlu operelor literare nu se practica. Filosofii nu dădeau o prea mare importanţă titlurilor şi lăsau această sarcină discipolilor lor. Cu toate acestea expresia "despre natură" se pare că nu este nicidecum străină conţinutului operelor presocratice, deoarece, aşa cum am putut observa, "natura" ocupă un loc important în aceste scrieri.

Din poemul lui Parmenide astăzi se cunosc doar 154 de versuri, împărţite în 19 fragmente, care au fost păstrate în cea mai mare parte de către filosoful sceptic Sextus Empiricus (sec. I-II e.n.) şi de către Simplicius (sec. VI e.n.). Găsim deasemenea numeroase referinţe la doctrina parmenidiană în dialogurile lui Platon, în scrierile lui Aristotel şi Plotin. Cercetătorii nu au putut individualiza cu exactitate modalitatea în care a fost compus acest poem şi anul apariţiei lui. Textul transmis în fragmente, implică multe dificultăţi de înţelegere şi de interpretare. Platon, de exemplu, în dialogul "Sofistul", remarcă: "... Ori de câte ori Teaitetos, când vorbeşte unul dintre aceşti înţelepţi antici, tu, în numele zeilor, înţelegi ceva din ceea ce spun". Cunoscut şi apreciat de-a lungul întregului secol IV a.e.n., probabil că poemul se putea citi în forma sa integrală chiar şi în sec. IV e.n., chiar dacă, aşa cum afirma Simpliciu, opera devenise aproape de negăsit. Ştim, deasemena, că opera era cunoscută de Platon, Aristotel şi Teofrast (sec. IV-III a.e.n.), dar şi de Proculus (sec. V e.n.) care critica obscuritatea evidentă a textului. Cert este că poemul este structurat în 2 părţi, una (fragm. 2-8) dedicată problemei adevărului (aletheia) şi alta(fragm. 8-19) opiniilor (doxai) oamenilor. Aceste două părţi sunt procedate de un Prolog (fragm 1) care s-a păstrat integral.

Parmenide intră în filosofie ca un inovator fiind considerat un gânditor original şi totodată revoluţionar. Dacă Heraclit, contemporan cu Parmenide, poate fi considerat filosoful devenirii şi al mişcării, Parmenide se detaşează radical de contemporanul său interesându-se de problema fiinţei, pe care o cercetează folosind instrumentele logice ale argumentării. În prologul poemului Parmenide îşi imaginează că este condus de "fiicele soarelui", cu o trăsură, trasă de cai înşelepţi, în faţa unei zeiţe (adevărul), care îl primeşte cu bunăvoinţă, şi-l face părtaş la o dublă revelaţie: "trebuie să înţelegi totul:

• Adevărul rotund de care este convinsă inima
• a muritorilor opinii, în care nu este certitudine
• şi încă ceva vei mai învâţa: să admiţi că existenţa aparenţelor este necesară pentru acela care cercetează în toate sensurile".

Se pare, că zeiţa indică trei căi: aceea a adevărului absolut; a opiniilor înşelătare şi, în sfârşit, o cale ce s-ar putea numi a opiniilor plauzibile.

Prima cale se bazază pe un principiu esenţial, care poate fi numit principiul adevărului însuşi: Fiinţa este şi nu poate să nu fie, nefiinţa nu este şi nu poate în nici un mod să fie. Fiinţa şi nefiinţa, în contextul discursului parmenidian, îşi însuşesc un sens integral şi univoc, fiinţa este tot ceea ce este pozitiv în timp ce nefiinţa nu înseamnă tot ceea ce este negativ.

Cum justifică Parmenide acest principiu? Argumenatrea sa este simplă: tot ceea ceea ce omul gândeşte şi spune este. Nu se poate gândi (spune) decât gândind (spunând) ceea ce este. A gândi nimicul înseamnă, de fapt, a nu gândi, şi a spune nimicul înseamnă a nu spune nimic. De aceea nimicul nu este de negândit şi totodată imposibil să fie spus. Prin urmare a gândi şi a fi coincid.

Se poate spune fiinţa este dar nu se poate spune nefiinţa este. De ce? Pentru că aceasta ar fi o contradicţie, ar însemena să mă contrazic. Nu pot spune nefiinţa este, prin urmare, nu trebuie nici măcar să pronunţ cuvântul nefiinţă; ar însemna să-i acord fiinţă în limbaj ceea ce ar fi o contradicţie şi un abuz al limbajului.

Unii autori au văzut în acest principiu parmedian o primă formulare a principiului de non-contradicţie, adică a acelui principiu care afirmă imposibilitatea ca două lucruri să existe şi să nu existe în acelaşi timp şi sub aceiaşi formă. La Parmenide principiul de non-contradicţie este descoperit mai ales din punct de vedere ontologic. De abia mai tărziu el va fi aprofundat din alte perspective (logică, gnoseologie, limbaj), constituind unul din principalele fundamente ale logicii occidentale.

Calea adevărului este calea raţiunii, în timp ce calea erorii este cea a simţurilor. Acestă cale a erorii înşeală deoarece se lasă convinse de aparenţă. Pe această cale a erorii merge nu numai cel care admite că nefiinţa este dar şi cel care crede că ar putea accepta atât fiinţa cât şi nefiinţa, convins fiind că lucruruile ar putea trece din fiinţă în nefiinţă şi viceversa. Este clar că pentru Parmenide această cale a erorii include pe toţi aceia care admit în mod expres nefiinţa sau cei care fac raţionamente care implică nefiinţa. Aceasta, aşa cum am văzut, nu este, pentru că este imposibil să fie gândită sau spusă.

Zeiţa vorbeşte însă şi de o a treia cale, aceea a opiniilor plauzibile. Se pare că Parmenide recunoaşte posibilitatea unui anumit tip de discurs care ar încerca să explice fenomenele şi aparenţele lucrurilor, cu atenţia de a nu se contrapune marelui principiu, prin admiterea fiinţei şi nefiinţei. În ceea ce priveşte opiniile plauzibile J. Hersch subliniază referitor la concepţia anticilor despre opinii în lucrarea sa "Mirarea filosofică. Istoria filosofiei europene": "opinia pentru vechiii filosofi greci, nu accede realmente la adevăr, la veritabila cunoaştere, dar cu toate acestea, nici nu este pur şi simplu eroare. E un mod de a te apropia de adevăr îndeobşte suficient oamenilor pentru a trăi la nivelul practicii cotidiene, pentru a comunica unii cu alţii sau pentru a-şi organiza statul. Dacă am cere întotdeuna o cunoaştere riguroasă, gândeau grecii, n-am putea să o scoatem la capăt la acest nivel al vieţii curente. Nu trebuie uitat, pe de altă parte, că aparenţa astfel înţeleasă nu e totuna cu adevărul. Se impune de aceea, ca între eroare şi adevăr să fie introdus acest nivel intermediar, al opiniei".

Cum se poate acest lucru? Cosmogoniile anterioare erau constituite pe dinamica între opusuri, şi dintre aceste opusuri unul era considerat pozitiv (fiinţa) iar celălalt negativ (nefiinţa). Conform lui Parmenide greşeala acestui tip de raţionament constă în faptul de a nu se fi înţeles că opusurile trebuie gândite ca fiind incluse în unitatea superioară a fiinţei; opusurile sunt amândouă fiinţe. În acest sens Parmenide încearcă să deducă fenomenele plecând de la opusurile "lumină" şi "întuneric" considerând însă, că nici unul dintre ele reprezintă "nimicul".

Încercarea lui Parmenide de a afirma fiinţa, trebuie să rcunoaştem, că nu a constituit un lucru uşor. De fapt raţionamentul său se va confrunta cu o serie de aporii ineluctabile. Odată recunoscute ca fiinţă lumina şi întunericul (şi în general toate opusurile) diferenţa dintre ele se pierde, şi următorul pas necesar nu este altul decât acela de a le considera identice, tocmai pentru că amândouă sunt fiinţă, iar fiinţa este "toată identică". Fiinţa parmendiană nu admite diferenţe nici cantitative, nici calitative. Totul este imobilizat şi "pietrificat" în fiinţa nemişcată. În concluzie, se poate spune că Parmenide reuşeşte să salveze fiinţa, dar nu şi fenomenele (sau diversitatea fenomenelor).

Xenofan din Colophon

Xenofan s-a născut la Colophon, în Asia mică, aproape de Samos şi Milet, în jurul anului 580 a.e.n. Este foarte probabil să-l fi cunoscut pe Anaximandru. Părăseşte cetatea natală în jurul anului 540 a.e.n. datorită ocupaţiei mezilor şi se îndreaptă spre Italia, unde se stabileşte pentru o perioadă. Se pare că nu a rămas prea mult în această zonă şi a continuat să călătorească până la o vârstă înaintată. A scris opere în versuri, diferenţiindu-se de filosofii ionici. Ne sunt cunoscute "Elegiile", "Satirile" şi un poem "Despre natură". Deşi nu sunt dovezi concrete că ar fi poposit în Eleea, este considerat de către tradiţia filosofică primul gânditor al Şcolii eleate.

"Un Zeu este cel mai mare printre zei şi oameni, incomparabil ca figură sau ca idee cu muritorii". Una dintre cele mai importante contribuţii aduse de acest filosof dezvoltării gândirii este atitudinea sa împotriva oricărei antropomorfizări a divinităţii. În acest sens el polemizează cu poeţii Greciei antice, în special cu Herodot şi Hesiod, pe care îi considera principalii vinovaţi de a fi atribuit zeilor forme şi comportamente umane (hoţii, adultere, înşelăciuni), nedemne unor astfel de fiinţe. Xenofan considera că toate aceste manifestări şi gesturi atribuite zeilor i-au determinat pe oameni să creadă că aceştia s-au născut, că se îmbracă. că vorbesc limba lor şi că au aspect uman. În mod sigur Xenofan se referă la multitudinea statuilor prezente în templele greceşti şi care erau considerate reprezentări ale acestor divinităţi. Filosoful din Colophon scrie că dacă animalele ar avea măini şi ar sclupta zeii le-ar da în mod sigur forme de animale, aşa cum de altfel şi etiopienii care sunt negri i-ar picta cu această culoare.

În afară de această atitudine ostilă antropomorfizării, Xenofan încearcă să delimitizeze diferitele explicări mitice ale fenomenelor naturale, care erau atribuite tot zeilor. El afirmă, de exemplu, că aşa numita zeiţă Irid (curcubeul) nu este altceva decât un nor colorat.

În locul acestor concepţii antropomorfe, prezente în credinţa populară, Xenofan propune o concepţie filosfică proprie, adică raţională a divinităţii, afirmând mai întâi de toate că există o singură divinitate, pentru că a fi Dumnezeu înseamnă a fi Fiinţa Supremă, iar Fiinţa supremă nu poate fi decât una. Acest Dumnezeu este unul ce nu a fost creat şi este etern. În mod sigur Xenofan nu gândeşte această Fiinţă ca pe o persoană ci mai degrabă ca o sferă deoarece este omogenă şi se identifică cu întregul univers, dând naştere unei forme de panteism.

Această divinizare a universului îl apropie pe Xenofan de gânditorii ionici. Se pare de altfel că şi el ar fi considerat că prinicpiul tuturor lucrurilor este pământul sau mai exact, un soi de amestec între apă şi pământ, sau noroi universal, din care provin toate şi toate se întorc. Din apă prin evaporare se formează norii din care prin incandescenţă iau naştere aştrii (soare, lună, stele), care se aprind seara şi se sting noaptea.

Xenofan accepta de asemenea şi limitele cunoaşterii umane deoarece susţinea că doar Dumnezeu dispune de o cunoaştere adevărată, în timp ce oamenii se bucură doar de opinii.

De la filosofia ionică la şcoala eleată şi atomistă

Prin ideile prezenatate până în momentul prezent am indus ideea că locul naşterii filosofiei greceşti a fost în Ionia deşi conceptele lui Thales, Anaximandru, Anaximene şi Heraclit nu constitue în ansamblul lor un sistem filosofic concret. În aceste condiţii trebuie susţinută ideea că aceşti gânditori nu au sesizat o aniteză între spirit şi materie. Acest fapt criticabil ar putea duce la apariţia tezei că aceştii oameni nu ar fi filosofi ci oameni de ştiinţă primitivi care aveau dorinţa de a explica lumea materială existentă. Argumentul doveditor al viziunii filosofice al acestora este neoprirea la simţuri ci mergerea până dincolo de aparenţe, la gândire. Argumentarea unui principiu care stă la baza tuturor lucrurilor nu a fost realizată prin abordări ştiinţifice sau experimentale ci prin mijloacele cognitive ale gândirii speculative. Aceştia au postulat o unitate materială abstractă cu ajutorul raţiunii. Concluzia acestei teze induce ideea considerării cosmologiilor ionice ca instanţe ale materialismului abstract deoarece se poate discerne în cadrul lor noţiunea de unitate în diferenţă şi pe cea de diferenţă intând în unitate, ceea ce este de facto o noţiune pur filosofică.

Filosofiei ionice i-a urmat cea a Şcolii eleate din Italia de Sud cu gânditori precum Xenofan din Colophon, Parmenide, Zenon, Empedocle şi Anaxogora din Clazomenai. Acestei şcoli îi succede cea atomistă care reprezintă fără îndoială urmarea firească a filosofiei lui Empedocle deoarece a încercat să reconcilieze principiul parmenidian al negării trecerii fiinţei în nefiinţă sau viceversa, cu faptul evident al schimbării postulând cele patru elemente, care, amestecate laolaltă în diferite proporţii, alcătuiesc obiectele experienţei noastre. Acestor două filosofii îi voi acorda zilelor ce urmează o atenţie deosebită în conceperea şi elaborarea lor.

Cert este însă că cei mai mulţi dintre aceşti filosofi primari considerau ca singure principii ale tuturor lucrurilor pe acelea de natură materială însă în ceea ce priveşte numărul şi natura acestor elemente aceştia nu sunt de acord cu toţii. Thales, fondatorul filosofiei ionice, recunoaşte ca fiind apa principiul tutturor lucrurilor pe când Anaximene şi Diogene sunt de părere că aerul este anterior apei şi corpurilor simple, în timp ce Hippias din Metapont şi Heraclit din Efes susţin ca focul fiind acest principiu. Empedocle socoteşte ca elemente cele patru corpuri simple, adaugăndu-l pe pământ la apă, aer şi foc. Aceste elemente subzistă totdeauna şi ele nu devin decât în ceea ce priveşte creşterea sau scăderea lor numerică, atunci când se unesc pentru a forma o unitate sau când, plecând de la această unitate, se divid. Rezultă din această expunere că, după părerea acestor filosofi, singura cauză este aceea arătată ca fiind de natură materială.

Pitagora şi pitagoricii II

Pitagoricii aplicau aceiaşi viziune matematică structurii universului, pe care îl considerau ca o sferă perfectă, condusă de o ordine perfectă, deoarece numărul înseamnă ordine (un acord de elemente nelimitate şi limitate). De aceea Pitagora a fost considerat autorului cuvântului Cosmos, care în limba greacă înseamnă ordine, pentru a indica universul. În acest sens scrie o mărturie: "Pitagora a fost primul care a numit toate lucrurile cosmos datorită ordinii lor".

Pitagoricii, în special Filolaos, au fost primii care au afirmat că pământul nu este situat în centrul universului şi că acesta se învârtie împreună cu soarele, cu luna şi cu celălalte planete în jurul unui foc aflat în centru. Idea că cerurile se învârt conform nunerelor, într-o perfectă armonie, i-a determinat pe pitagorici să susţină existenţa unei muzicalităţi a sferelor cereşti, pe care noi nu o percepem deoarece urechile noastre nu o pot distinge fiind atât de obişnuite cu ea. Atribuirea unei mişcări de rotaţii pământului, până atunci considerat fixat în centrul universului, se apropie foarte mult de sistemul astronomic conceput de Copernic.

Este important deasemenea faptul că tot datorită concepţiei lor despre numere pitagoricii au reuşit să explice unele fenomene ale universului precum: calcularea anilor, a anotimpurilor, a lunilor, a zilelor şi aşa mai departe. Tot legile numerice reglementează diferitele cicluri ale dezvoltării biologice, precum şi diferitele fenomene ale vieţii.

Pentru noi, cei de astăzi este foarte greu să împărtăşim aceste teorii. Pentru a-i înţelege pe pitagorici trebuie să ne întoarcem în timp, în încercarea de a recupera sensul arhaic al numărului. Pentru noi numărul este o entitate abstractă, pur raţională, însă pentru omul antic, până la Aristotel, numărul era considerat un lucru real, ba mai mult, lucru cel mai real şi tocmai în această perspectivă putea fi considerat principiul constitutiv al lucrurilor. Deci numărul nu este un aspect pe care noi îl abstragem în mod raţional din lucruri ci este o realitate, physis a lucrurilor.

Numărul perfect era identificat de pitagorici cu zece (1+2+3+4), în timp ce zero nu era încă cunoscut. Cu pitagoricii se poate spune că gândirea umană a făcut un pas decisiv; universul, lumea, nu mai este supusă dominării unor forţe obscure sau unor puteri necunoscute, dar a devenit număr; numărul exprimă ordine, raţionalitate, adevăr. Cu pitagoricii omul a învăţat să vadă universul cu alţi ochi, sau mai bine zis, ca o ordine perfectă, pătrunsă de raţiune.

Pitagora şi în genreal Şcoala pitagorică se pare că este printre primele care afirmă doctrina reăncarnării sau a metempsihozei. Conform acestei credinţe sufletul omului datorită unei vinovăţii originare este constâns să se reîncarneze în existenţe succesive (nu numai în oameni ci şi în animale), pentru a putea ispăşi această nevinovăţie. Mărturiile antice povestesc, printre altele, că Pitagora ar fi afirmat că-şi aminteşte de vieţile precedente. Împărtăşirea unei astfel de credinţe implica acceptarea unei determinate concepţii despre om, care susţinea că acesta este format din două realităţi, sufletul şi corpul, separate între ele şi de aici convingerea imaterialităţii şi nemuririi sufletului. Această învăţătură, cum s-a mai afirmat, era susţinută de către orfici, dar pitagoricii o transformă într-unul din punctele sale centrale. Scopul vieţii este acela de a elibera sufletul de corp şi pentru a ajunge la acest scop este necesară purificarea. Tocmai în alegerea metodelor şi mijloacelor necesare purificării pitagoricii se deosebesc de orfici. Aceştia din urmă propuneau doar celebrări misterioase şi rituri religioase, rămânând închişi într-o mentalitate magică care îi determina să aibă o încredere enormă în puterea tămăduitoare a riturilor. Pitagoricii, în schimb, au individualizat în ştiinţă şi în înţelepciune această cale a purificării, susţinând-o cu o atentă practică morală. Aceleaşi precepte morale pe care ei le-au alăturat ştiinţei matematice, precum şi celălalte reguli de comportament, chiar dacă la început, în unele cazuri erau străine ştiinţei, fiind doar rodul superstiţiei, ulterior vor fi purificate şi interpretate alegoric.

Iată o serie de precepte: să nu mănănci bob; să nu ridici ceea ce e căzut de pe masă; să nu răscoleşti focul cu cuţitul; să nu laşi întipărită în cenuşă urma de oală; să nu porţi un inel strâmt; să nu primeşti rândunica în casă; atinge pământul când tună, etc. Aceste reguli au primit o interpretare alegorică: "a stârni focul cu cuţitul" a fost interpretată ca însemnând a trezi pasiunile omului cu cuvinte tăioase; "a sta pe o baniţă de grâu" îseamnă a nu te mulţumi cu ceea ce ai sau a te culca pe o ureche; "a stânge aşternutul" înseamnă a fo gata oricând de călătorie, adică pregătit oricând să părăseşti această viaţă pentru următoarea, etc.

Deoarece scopul final al omului era acela de a se reîntoarce la viaţa zeilor, pitagoricii au introdus concepţia de a acţiona în mod drept, în strânsă comuniune cu divinitatea. O mărturie în această privinţă afirmă printre altele: "tot ceea ce pitagoricii definesc să se poată face sau nu se poate face are ca scop comuniunea cu divinitatea; acesta este principiul, şi toată viaţa lor este coordonată acestui scop de a se lăsa conduşi de către divinitate". Pitagoricii putem spune că au fost iniţiatorii acelui mod de viaţă pe care ei îl numeau bios theoretikos (viaţă contemplativă). Aceasta era o viaţă dedicată căutării adevărului şi binelui prin intermediul cunoaşterii şi ştiinţei, care constituia şi cea mai mare purificare.

Sintetizând filosofia lui Pitagora şi a Şcolii pitagorice:

• numerele sunt principiul tuturor lucrurilor;
• pitagoricii erau împărţiţi în matematici şi acusmatici şi formau o şcoală bazată pe principii ezoterice;
• universul (cosmosul) este ordine şi armonie;
• pământul nu se află în centrul universului;
• dualismul suflet-corp, corpul considerat ca şi închisoare pentru suflet;
• reîncarnarea şi necesitatea purificării printr-o viaţă morală, ascetică şi contemplativă (căutarea adevărului şi a binelui);