Empedocle

Născut în 492 a.e.n., Empedocle a fost o personalitate complexă. cu multe preocupări, fiind filosof, mistic, taumaturg şi politician. A compus poemele "Despre natură" şi "Purificări". Conform unora Empedocle a fost elevul pitagoricilor însă alţii susţin că ar fi fost discipolul lui Parmenide, lucru posibil dacă ne gândim la influenţa pe care gândirea parmenidiană a exercitat-o asupra sa. Moare în jurul anului 424 a.e.n. încercând a-şi dovedi divinitatea arucându-se de pe vulcanul Etna.

În poemul "Despre natură", Empedocle afirmă că rădăcinile, adică elementele din care derivă toate lucrurile, sunt patru: focul, pământul, aerul şi apa. Aceste rădăcini amestecându-se şi separându-se, generează lucrurile, care deci nu se nasc şi nu sunt distruse niciodată, ci doar se transformă unele în altele, fiind constituite toate din aceleaşi elemente. Empedocle spune că nu este posibil ca un lucuru să se genereze din nefiinţă şi că fiinţa nu se poate distruge. Ionicii, înainte de Empedocle, aleseseră câte unul sau altul din aceste patru elemente ca şi principiu din care derivau toate lucrurile existente. Gândirea lui Empedocle resimte influenta lui Parmenide atunci când vorbeşte de fiinţă şi de nefiinţă, însă spre deosebire de maestrul său, Empedocle reuşeşte să recupereze multiplicitatea experimentată de către simţuri, afirmând pluritatea originară a elementelor (cele patru rădăcini) şi în acelaşi timp lasă spaţiu devenirii demonstrată prin intermediul a două noi principii: iubirea şi ura sau acordul şi dezacordul. Aceste principii sunt cauza unirii sau a separării rădăcinilor şi deci a transformării lor.

Această doctrină îi permite lui Empedocle să afirme o concepţie ciclică a devenirii cosmice, caracterizată de succesiunea alternativă a diferitelor faze, cu reîntoarcerea periodică a fiecăreia: când domină iubirea toate lucrurile sunt orientate spre unitate, avându-se aşa zisa Sferă, adică universul omogen. În schimb când predomină ura se verifică dezagregarea absolută, după care însă urmează din nou unitatea. Între fazele de trecere de la o extremă la alta are loc formarea şi transformarea lucrurilor.

În aceiaşi perspectivă a doctrinei celor patru rădăcini poate fi situată şi gnoselogia dezvoltată de către acesta. El afirmă că în fiecare dintre organele simţurilor (văzul, auzul, gustul, mirosul, tactilul) sunt prezente cele patru rădăcini care înlesnesc perceperea prezenţei elementelor în obiectele exterioare, în baza legii conform căreia "asemănărea cunoaşte ceea ce îi aseamănă". Senzaţiile apar la om ca rezultat al pătrunderii în porii organelor sensibile a particulelor emanate de către obiecte. Sângele era socotit de către Empedocle mediul principal al percepţiei deoarece în el sunt amestecate cel mai bine cele patru elemente.

În poemul intitulat "Purificări" Empedocle reia doctrina orfică şi pitagorică a metempsihozei, care afirmă reîncarnarea succesivă a sufletului în diferite corpuri, inferioare sau superioare omului, în funcţie de vinovăţiile pe care cineva trebuie să le ispăşească sau de recompensele pe care trebuie să le primească pentru propriile merite. Filosoful însuşi scrie în acestă privinţă despre sine: "Într-un timp eu am fost copil şi copilă, copac şi peşte mut care sare pe malul mării". De aceea este necesară o serie întreagă de exerciţii purificatoare, printre care abstinenţa de la anumite mâncăruri (dafin, fagure) şi altele asemănătoare, pentru a obţine după moarte o soartă mai bună. Concluzionând, este cert că fizica, mistica şi teologia în gândirea lui Empedocle formează o unitatte compactă.