Zenon şi începutul dialecticii

Zenon s-a născut la Elea către sfârşitul secolului al VI-lea şi începutul secolului al V-lea. A trăit la Elea până când cetatea a intrat sub dominaţia unui tiran. Se pare că a participat la o revoltă împotriva dictaturii când a fost arestat. Supus torturii pentru a-i denunţa pe complici, Zenon îi prezintă ca find aceştia prietenii tiranului, care vor fi condamnaţi la moarte. Din scrierile sale nu s-a păstrat aproape nimic în afară de câteva fragmente şi mărturii.

Gândirea lui Parmenide şi ideile pe care acesta le-a enunţat nu s-au bucurat de o apreciere unanimă. El susţinea că există numai fiinţa şi că nefiinţa nu este, în timp ce devenirea şi ceea ce se prezintă a fi trecător nu ţin decât de domeniul opiniei şi nu cel al adevărului. Desigur că aceste idei se contraziceau cu evidienţa imediată şi cu experienţa de fiecare zi a oamenilor. Zenon îşi propune să demonstreze că deşi mişcarea şi devenirea sunt fenomene evidente precum oamenii, aceştia nu sunt capabili să le gândească. Metoda sa este una nouă în gândirea filosofică şi a fost numită dialectică.

Argumentele cele mai importante susţinute de Zenon sunt cele împotriva mişcării şi a multiplicităţii. Unii s-au împotrivit teoriei lui Parmenide conform căreia mişcarea nu există şi au afirmat că un obiect se poate mişca dintr-un punct fix spre un determinant punct final. Zenon declară că acest lucru nu este posibil. El spune că toate corpurile, înainte de a ajunge la jumătatea traseului, trebuie să parcurgă jumătate din această primă jumătate şi apoi jumătatea din a doua jumătate a primei jumătăţi şi aşa mai departe pănă la infinit (jumătate din jumătate din jumătate... fără a se ajunge vreodată la zero). Acesta este argumentul numit al dihotonomiei. Un exemplu faimos în acest sens este cel al lui Ahile. Ahile, cunoscut pentru capacitatea sa de a fugi foarte repede nu va putea să ajungă niciodată o ţestoasă lentă care a plecat în cursă înaintea lui. Aceasta se datorează faptului că, mai întâi de toate, Ahile va trebui mereu să ajungă la punctul în care ţestoasa se afla mai înainte, timp în care acesta va mai avansa o porţiune (deci o va ajunge doar în aparenţă). Zenon concepe spaţiul ca o sumă de segmente finite şi această competiţie se contrapune continuităţii infinite a timpului. Un alt exemplu este cel al săgeţii lansate de un arcaş. Săgeata lansată de impresia că este în mişcare, dar în realitate ea stă pe loc, deoarece se află fixată în fiecare din locurile pe unde trece. În fiecare clipă în care se divide timpul zborului săgeata ocupă un spaţiu identic, deci mişcarea sa este doar aparentă.

În cea mai mare parte a cazurilor, argumentele împotriva multiplicităţii ţineau să demonstreze că pentru a se afirma multiplicitatea trebuie în mod necesar să se afirme şi unitatea (deoarece multiplicitatea este formată din mai multe unităţi). Raţionamentul lui Zenon vrea însă să demonstreze că astfel de unităţi nu pot fi gândite, pentru că comportă o serie întreagă de contradicţii, şi, deci, sunt absurde, şi nu pot exista. Iată cum demonstrează Zenon absurditatea acestor unităţi, care ar trebui să formeze multiplul: "Dacă fiinţele sunt multiple e necesar ca ele să fie atâtea câte sunt, nici mai mult nici mai puţin; dacă ele sunt, deci, atătea câte sunt trebuie să fie finite; dar dacă sunt multiple fiinţele trebuie să fie şi infinite pentru că faptul că între una sau alta dintre aceste fiinţe se vor afla mereu alte fiinţe, în timp ce între aceste fiinţe din mijloc vor fi altele... şi astfel fiinţele sunt infinite". Un alt argument interesant nega multiplicitatea datorită comportamentului contradictoriu pe care le au multe lucruri aflate împreună, faţă de fiecare luat în parte. De exemplu, multe boabe, căzând fac zgomot în timp ce un singur bob sau o parte din ele nu fac acelaşi zgomot. Dar dacă experienţa ar fi adevărată, nu ar putea să existe astfel de contradicţii şi un singur grăunte ar trebui să facă (cu ncesara proporţie) un zgomot asemănător cu acela al mai multor boabe.