Relativismul contemporan cognitiv

Relativismul cognitiv se constituie ca alternativã la obiectivism în interpretarea faptelor si cadrelor conceptuale ale cunoasterii si apãrã teza conditionãrii ambelor. În filosofia mai nouã el a ajuns la formulãri rafinate si precise în cadrul polemicii cu scientismul. Dintre aceste formulãri iau în considerare douã, care sunt prototipice pentru relativismul cognitiv de astãzi: „relativismul radical“ al lui Nelson Goodman si abordarea sociologicã a stiintei a lui Thomas S. Kuhn.

Într-un studiu intitulat Fabricarea faptelor (1978), Nelson Goodman a plecat de la argumentul dupã care arta trebuie integratã printre formele de întelegere a lumii de cãtre om. Este o tezã majorã a reflectiei sale aceea cã „artele trebuie luate în serios, în sensul larg la înaintãrii în întelegere, si, astfel, cã filosofia artei ar trebui conceputã ca o parte integrantã printre formele de întelegere a lumii de cãtre om. Este o tezã majorã a reflectiei sale aceea cã „artele trebuie luate în serios, în sensul larg al înaintãrii în întelegere, si, astfel, cã filosofia artei ar trebui conceputã ca o parte integrantã a metafizicii si epistemologiei“ . Ca urmare, trebuie sã admitem cã noi operãm în fapt cu „descrieri ale lumii“, care pot fi, toate, corecte, chiar si atunci când se contrazic. Cei care admit cã numai una poate fi corectã sunt obligati sã admitã ideea corespondentei dintre „descriere“ si realitate si, mai departe, prin implicatie, cã existã o lume independentã de „descrierea“ ei de cãtre noi. Or, nici un fel de lume nu poate fi invocatã în afara mijlocirii printr-o „descriere“. Nu putem, în definitiv, compara o „descriere“ cu o lume care sã nu trebuiascã sã fie descrisã si, mai mult, nu avem acces la o lume care nu este descrisã. „Descrierile“ sunt termenul ultim al lumii pentru noi. Ca urmare, este lipsit de acoperire limbajul ontologismului naiv („lumea în sine“, „realitatea ca atare“ etc.). Ele sunt „versiuni“ ale realitãtii, care au, toate, legitimitate. Dar a avea legitimitate nu înseamnã cã toate „versiunile“ sunt si adevãrate. „Disponibilitatea de a accepta nenumãrate alternative de versiuni ale lumii adevãrate sau corecte nu înseamnã cã orice merge, cã relatãrile elevate sunt la fel de bune ca cele improvizate, cã adevãrurile nu se mai disting de acum de falsuri. Aceasta înseamnã doar cã adevãrul trebuie conceput altfel decât drept corespondentã cu o lume deja fãcutã. Desi noi facem lumi producând versiuni, noi nu facem mai mult o lume punând laolaltã simboluri la întâmplare decât un tâmplar face un scaun punând laolaltã, la întâmplare, piese din lemn.“

Considerarea unor unitãti de cunoastere drept „versiuni“ a fost exploatatã, de asemenea, de cãtre Thomas S. Kuhn, începând cu Structura revolutiilor stiintifice (1966), care aplicã o abordare sociologicã istoriei stiintei. Venind cu o foarte bunã instructie în sfera acesteia din urmã, el priveste istoria unei stiinte ca o succesiune de „paradigme“, prin care întelege „acele realizãri stiintifice universal recunoscute care, pentru o perioadã, oferã probleme si solutii model unei comunitãti de practicieni“ . Astfel de realizãri se leagã de obicei de numele marilor descoperitori, precum Ptolemeu, Copernic, Newton, Einstein, dar ele se înteleg mai bine dacã sunt considerate în raport cu „comunitãtile stiintifice“ ce le produc si întretin. „Potrivit acestei conceptii, o comunitate stiintificã este compusã din practicienii unei specialitãti stiintifice date. Într-o mãsurã, neegalatã în majoritatea celorlalte domenii, ei au trecut prin aceeasi educatie si initiere profesionalã; un proces din care ei au asimilat aceeasi literaturã tehnicã si au învãtat multe lucruri asemãnãtoare. În consecintã, membrii unei comunitãti stiintifice se considerã pe sine si sunt considerati de altii ca fiind singurii responsabili pentru urmãrirea unor scopuri comune, inclusiv pregãtirea urmasilor lor. Înãuntrul unor asemenea grupuri, comunicarea este relativ deplinã, iar judecata profesionalã relativ unanimã.“ Aceastã comunicare devine anevoioasã când se trece frontiera unei comunitãti si se angajeazã între „comunitãti stiintifice“ ce împãrtãsesc „paradigme“ diferite. Cauza profundã a dificultãtilor de comunicare, uneori insurmontabile, rezidã în natura „paradigmelor“: acestea sunt, potrivit lui Thomas S. Kuhn, „incomensurabile“. Ele sunt optiuni alternative într-o multime de posibilitãti de descriere si abandonare a lumii, care stau pe puternice asumptii filosofice, încât propriu-zis nu pot fi comparate si ierarhizate. Alegerea între paradigme sau teorii care tin de paradigme rivale nu poate fi nicidecum întemeiatã printr-o demonstratie logicã sau matematicã. Cãci aici intervin „valori“, încât „ceea ce trebuie însã înteles este modul în care o anumitã multime de valori comune interactioneazã cu anumite experiente împãrtãsite de comunitatea specialistilor astfel încât majoritatea membrilor grupului sã considere, în cele din urmã, cã o multime de argumente este mai hotãrâtoare decât o alta“ . Desigur, se pot opera „traduceri“ între paradigme rivale, dar trebuie observat de la început cã în aceste „traduceri“ nu se pun niciodatã doar probleme de limbaj. Ca o consecintã, „traducerile“ nu sunt niciodatã complete. Nu putem spune legitim cã o teorie tinând de o paradigmã este superioarã teoriei ce tine de altã paradigmã. Putem spune doar, la rigoare, cã o teorie rezolvã mai bine problemele decât o altã teorie, dar nu cã o teorie este o reprezentare mai bunã a naturii decât alta: „Cred cã nu existã – conchide Thomas S. Kuhn – un mod independent de teorie de a reconstrui expresii ca «realmente acolo»; notiunea de conformitate între ontologia unei teorii si corespondentul ei «real» din naturã mi se pare acum principial iluzorie. În afarã de aceasta, ca istoric, sunt impresionat de implauzibilitatea acestei conceptii. Nu mã îndoiesc, de pildã, cã mecanica lui Newton o depãseste pe cea a lui Aristotel, cã cea a lui Einstein o depãseste pe cea a lui Newton ca instrument de realizare a puzzle-urilor. Dar nu pot vedea în succesiunea lor nici o directie concretã de dezvoltare ontologicã“ .

La rândul sãu, Thomas S. Kuhn nu a agreat eticheta „relativism“ aplicatã conceptiei sale, dar a continuat sã apere ideea dupã care nu se poate discuta despre realitate independent de teorie, iar teoriile tin de paradigme incomensurabile. Relativismul a rãmas caracteristica abordãrii sale sociologice a stiintei. Unii critici l-au stilizat si l-au redat într-o formã extremã. Nu mai existã control independent si public, comunicarea s-a prãbusit, universul comun al lucrãrilor este o amãgire, realitatea însãsi este fãcutã de omul de stiintã, mai curând decât descoperitã de el. În locul comunitãtii oamenilor rationali ce urmeazã proceduri obiective în urmãrirea adevãrului, avem un set de monade izolate; în interiorul fiecãreia dintre ele se formeazã convingerea, fãrã constrângeri sistematice. În fapt, Thomas Kuhn nu a înlãturat complet astfel de constrângeri. Teoriile sunt confruntate în abordarea stiintei cel putin cu constrângerea asigurãrii de rezolvãri superioare de probleme. De aceea relativismul sãu trebuie redat astfel, ca un relativism cognitiv rezultat nu din caracterizarea drept „irationalã“ a tranzitiei de la o teorie la alta, ci din considerarea valorii angajate în procesul de cunoastere. Noi trebuie sã pãstrãm în minte împrejurarea cã pentru Kuhn fiecare paradigmã derivã conceptiile sale asupra stiintei, problematica ei privilegiatã si standardele prin realizarea stiintificã strãlucitã cu care ea s-a nãscut. Prin urmare, felul problemelor a cãror solutie defineste standardele teoriei bune pentru orice paradigmã datã, rezolvate în mod general, într-un grad mai mare sau mai mic, sau nerezolvate, nerecunoscute sau consemnate cu o importantã teoreticã minorã de rivalele ei. Astfel, fiecare paradigmã defineste în mod implicit standardele de adecvare stiintificã ce favorizeazã reusitele si programul ei de cercetare si este nefavorabilã în ceea ce priveste travaliul rivalelor ei.