Nu cu mult timp în urmă am citit "Revolta maselor”, unde Ortega y Gasset zicea că politicianul face ca lucrurile să fie din ce în ce mai confuze, în timp ce intelectualul se străduieşte să le facă mai limpezi. Problema e dacă noi corespundem acestei caracterizări. Uneori am nişte îndoieli, deoarece există un anumit relativism moral chiar în rândurile noastre, ale intelectualilor, ceea ce mi se pare grav şi periculos. Voi da câteva mostre de relativism moral. Prima la care mă gândesc este transformarea echidistanţei în superstiţie, absolutizarea ei. Fără îndoială, nu poate exista justiţie adevărată fără neutralitate politică, nu poate exista presă independentă fără ca ea să fie deasupra partidelor.
Mă întreb, însă, dacă poate exista echidistanţă între bine şi rău, între minciună şi adevăr, dacă poate exista echidistanţă când primul-ministru al României minte că trăim din ce în ce mai bine, în timp ce trei sferturi dintre români trăiesc la nivelul sărăciei sau sub nivelul sărăciei. După părerea mea, există şi echidistanţe indecente. Un alt relativism moral, mai subtil, dar şi mai vinovat, se revendică din “moderaţie”, din dispreţul pentru orice implicare prea activă, prea categorică. Nu înţeleg, între altele, cum e posibil să se spună şi să se scrie că anticomunismul este un fel de comunism întors pe dos. Cum ar suna, oare, dacă aş spune că antifascismul este un fascism întors pe dos? Nu înţeleg de ce există intelectuali, şi din ce motive o fac, care nu vor cu nici un chip să pună pe acelaşi plan comunismul şi fascismul. Auzim, apoi, de multe ori că morala e treaba moraliştilor, în timp ce politica cere realism. Desigur, politica este, cum se spune, arta posibilului. Dar asta nu legitimează dreptul intelectualului de a dispreţui morala în numele “realismului”. Chiar prin definiţie, partid înseamnă “parte”. Deci un politician reprezintă, ilustrează, o jumătate de adevăr. În ultimă analiză, politica unei ţări este reprezentată de jumătate de Opoziţie, jumătate de Putere şi de-abia împreună ele formează un întreg. Intelectualul trebuie să năzuiască, însă, la adevărul întreg. De aceea, n-are voie, cred, să dispreţuiască morala, să spună că morala este ceva desuet, anacronic.
Nu sunt pentru o morală posomorâtă, dar fără valori morale ajungem la o societate care s-ar întemeia pe neobarbarie. Dacă o politică bazată riguros pe morală este o utopie, o politică imorală este de neacceptat. Unii intelectuali îşi justifică apatia, dezgustul, detaşările prin ceea ce se vede, prin ceea ce se întâmplă. Chiar şi eu am avut de multe ori tentaţia să renunţ, să fac aceiaşi greşeală. Să mă întorc ideile mele. De multe ori am auzit de la colegele mele de breaslă, bune relaţioniste de altfel, că nu le interesează politica, că simt un degust cronic faţă de orice subiect din acest domeniu. Intelectuali de renume şi mulţi profesori universitari sunt în asetimentul lor. Dar îmi dau seama că dezgustul pe care îl trăim şi care ne copleşeşte lucrează din nefericire în favoarea celor care au creat acest dezgust. În concluzie, aş zice tuturor, totul este politică, inclusiv fuga de politică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu