O abordare reală a evului mediu

Când vorbim de evul mediu, mulţi retrăiesc în faţa ochilor scene de război, de condamnări la moarte, de ritualuri magice, de mănăstiri pline de călugări dubioşi şi de alte evenimente., care de multe ori au fost exagerate de către unii istorici. Sigur că Evul mediu a avut părţile sale obscure, asemenea fiecărei epoci istorice, precum inchiziţia, cruciadele, etc., însă nu trebuie să uităm aspectele sale pozitive precum: înfiinţarea primelor universităţi, întemeirea ordinelor mendicante, îngrijirea şi transcrierea manuscriselor, constituirea scolasticii, etc. Toate acestea dacă sunt considerate în cadrul istoric, cultural şi social în care ele au apărut şi s-au afirmat pot fi înţelese mult mai bine, decât dacă se pleacă, în analiza lor, de la concepţii preconcepute şi prejudecăţi interesate.

De îndată ce ne întrebăm în ce domeniu şi în ce măsură pregătea Evul Mediu un viitor în care era cuprins prezentul nostru, părăsim cu bună ştiinţă istoria pură. Judecăţile pe care le formulăm despre prezent revin atunci când asupra trecutului, astfel încât doi martori, de acord asupra aceloraşi fapte, vor considera excelentă sau funestă influenţa pe care o mai poate exercita un gânditor din secolul al XIII-lea asupra spiretelor din vremea noastră. De aceea, evul mediu rămâne pentru noi un semn de contradicţie. Obiect al unei admiraţii pline de recunoştiinţă, pe care unii o împing până la cult, el este şi obiectul unei detestări cordiale, care se exprimă în ziare, la întrunirile electorale sau în programul unor partide politice. Nu avem câtuşi de puţin de gând să punem capăt acestor neînţelegeri, dar simpla lor existenţă dovedeşte că mai ţinem încă de Evul mediu prin legături destul de puternice. În acest sens în mod vădit, secolul al XIII-lea mai constituie şi azi un trecut viu. Pentru orice gândire occidentală, a-şi ignora Evul mediu înseamnă a se ignora pe sine. E puţin spus că evul mediu e aproape de noi, el e în noi, şi nu ne vom debarasa de istoria noastră renegând-o, aşa cum un om nu se desparte de viaţa lui anterioară uitându-şi trecutul. Ce ar fi istoria românilor fără personalităţi precum: Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Ştefan ce Mare, Vlad Ţepeş, Iancu de Hunedoara, Matei Corvin sau Mihai Viteazul, care au construit o identitate naţională acestui popor?

Există cultură medievală? Ştim cu toţii că acestă perioadă, cunoscută sub denumirea de Ev mediu, cel puţin în Occident, dar nu numai, este profund caracterizată de creştinism şi de o cultură predominant creştină. Sigur că acest lucru nu a împiedicat dezvoltarea gândirii în general, însă ea a fost, în mod inevitabil, tributară doctrinei creştine. În argumentarea aceasta doresc să evoc un exemplu care să sprijine afirmaţiile mele. În acest sens aduc în atenţia cititorilor mei, că o caracteristică a filosofiei medievale, este strânsa legătură dintre raţiune şi Revelaţie, dintre raţiune şi credinţă. Biblioteca unui filosof medieval, conţinea mai întâi Biblia, apoi operele lui Aristotel şi comentariile la acestea. Însă nu este perfect legitim să vorbim doar de cultură creştină în perioada evului mediu deoarece aceasta ar ascunde un echivoc. Este relevant faptul că, mergând pe acelaşi exemplu, filosofia a cunoscut diferite influenţe păgâne, islamice şi ebraice în această perioadă. În alt plan apariţia marilor universităţi renumite astăzi îşi are originea în Evul mediu, care au fost suţinute de autorităţile civile şi Biserică. În acest sens trebuie remarcat că Universitas nu desemnează în evul mediu ansamblul facultăţilor dintr-un oraş, cum tind să creadă unii, ci ansamblul persoanelor, profesori şi studenţi, care iau parte la procesul de învăţământ desfăşurat în localitatea respectivă. Este elocvent exemplul universităţilor Sorbona, Oxford şi Bologna.

Ultima chestiune pe care doresc să a aduc în atenţie este apariţia scolasticii al cărui rost este de a ajuta omul să raţioneze. Scolastica trebuie identificată a fi acel exerciţiu al activităţii raţionale care are drept scop demonstrarea şi clarificarea adevărului cu ajutorul raţiunii (şi al credinţei). Etimologic acest concept reprezintă filosofia şcolii ce are ca forme de învăţare: lectio (comentarea unui text) şi disputatio (discutarea unei probleme folosindu-se argumente pro sau contra). Forma cea mai literară cea mai des întâlnită în această perioadă este cea a comentariilor şi cea a culegerilor de chestiuni. Este de reţinut faptul că scolastica nu se încredea doar în forţele raţiunii dar cerea ajutorul, întregii tradiţii filosofice sau teologice, prin recurgerea la aşa numitele auctoritas. Auctoritas este, de exemplu, decizia unui conciliu, un fragment biblic, învăţătura unui părinte al Bisericii, sau al unui mare filosof păgân, arab sau evreu.