Postmodernism, hedonism şi manipulare

Postmodernismul presupune, înainte de toate, negarea antecedentului său, anume a modernismului. In contextul în care sunt luate în discuţie conceptele aici, modernitatea se caracterizează prin prezenţa marilor ideologii iluministe, liberalismul şi socialismul. Epoca modernă s-a fundamentat pe primatul iluminist al ideilor, pe o anumită ordine instituţională, pe afirmarea individualităţii, pe proprietate privată, libertate şi egalitate a oamenilor în faţa legii. Istoria şi cunoaşterea istoriei aveau o importanţă aparte, deoarece evenimentele trecutului aveau un sens pentru prezent. Din punctul de vedere al prezentului, evenimentele din trecut trebuiau cercetate şi cunoscute, în măsura în care consecinţele lor se regăseau în atingerea obiectivelor prezentului. De altfel chiar importanţa şi relevanţa unui fapt al trecutului, caracterul acestuia de fapt istoric, erau judecate prin bogăţia, durata şi profunzimea consecinţelor pe care le-a produs pentru prezent. Orice fapt determinat din prezent nu este altceva decât propria sa istorie, întreaga sa istorie. Cunoaşterea prezentului presupunea cunoaşterea faptelor din trecut ca pe o condiţie indispensabilă. Iar faptele din trecut care s-au consumat fără să fi produs consecinţe importante pentru prezent, sunt fapte care ţin de ordinul accidentalului, lipsite de sens şi ca atare neinteresante pentru cunoaşterea istoriei. Totodată, cunoaşterea trecutului relevă un sens nu doar pentru prezent, ci şi pentru viitor. Aşa s-a născut ideea hegeliană că istoria în ansamblu are un sens şi că acesta este progresul către libertate. Aceasta a fost paradigma dominantă până către sfârşitul secolului XX.

Postmodernismul în plan ideologic înseamnă, dimpotrivă, o respingere radicală a trecutului, deconstrucţia oricărei componente a culturii fiind marota sa fundamentală. In postmodernism, trecutul nu trebuie să existe ca un ceva care ar avea o consistenţă de sine stătătoare, ci trebuie deconstruit, resemnificat ca fiind nesemnificativ, pentru a-i elibera pe oamenii din prezent de concluziile la care ne-ar putea obliga. In politică, postmoderniştii susţin că nu există un criteriu obiectiv de evaluare, ci toate poziţiile sunt subiective şi arbitrare. Politica a devenit o preocupare frivolă şi lipsită de însemnătate pentru modul în care oamenii de rând îşi trăiesc viaţa. Se crează ceea ce s-a numit o nouă generaţie de stiluri politice, care caută să respingă trecutul şi tradiţiile ideologice. Nu mai există o istorie şi o identitate fixă, ci totul se relativizează: naţiunea, religia, etnia, doctrinele politice şi chiar sexul. Se pretinde politicii şi politicienilor să se adecveze în raport cu aceste identităţi labile şi volatile, renunţând la fermitate şi consecvenţă ideologică. Partidele şi personalităţile care fac politică nu mai trebuie să fie preocupate de principii şi identitate doctrinară, ci de imagine. Este adevărat, postmodernismul se acordă prioritar cu politicile liberale, dar dacă toate poziţiile politice pot fi considerate ca fiind la fel de adevărate sau false, atunci susţinerea totalitarismului apare ca fiind la fel de legitimă ca şi aceea a liberalismului.

In fond, această destrămare programatică a amintirii istorice nu este ceva cu desăvârşire nou. Regimurile totalitare din secolul XX au fost primele care au acţionat metodic pentru distrugerea acestei forţe identitare. Bolşevismul a desfiinţat practic istoria, întrucât a resemnificat-o ca luptă de clasă. Nazismul a falsificat masiv istoria, resemnificând-o prin prisma pretinsei excelenţe a unei rase, la fel cum există şi azi ideologi în Statele Unite care vorbesc despre o presupusă excelenţă americană. Falsificările de factură totalitară nu ar fi fost posibile, dacă nu ar fi fost creată o anumită receptivitate psihologică în rândul maselor care constituie ţinta manipulări.

Un contemporan şi un observator atent al mistificărilor naziste, l-am numit aici pe psihiatrul şi filosoful Karl Jaspers, a descris detaliat, în perioada imediat postbelică, aceste mecanisme psihologice într-o manieră valabilă şi azi. Puterea politică de tip totalitar este intens interesată în desfiinţarea culturii istorice, pentru că istoria este o sursă a independenţei umane, pentru că un om care şi-a rupt punţile cu trecutul trăieşte în pura instataneitate şi se livrează cu mai multă uşurinţă situaţiei date şi întâmplării, adică este incomparabil mai uşor de manipulat politic. Oamenii au, mai susţine Jaspers, o enigmatică înclinaţie spre obedienţă, ba chiar fac dovada unei adevărate abjecţii, atunci când se pune problema să aprobe un regim politic dictatorial. Fără o astfel de complicitate a omului de rând, instaurarea dictaturilor nu ar fi fost cu putinţă. Cei mai expuşi să consimtă sunt apatrizii, dezrădăcinaţii, constrânşi să trăiască de pe azi pe mâine, lispiţi de orizontul unui plan propriu de viaţă… Atari oameni sunt în întregime la cheremul aparatului politic. Când patria, originea etnică şi familia devin ceva indiferent, când tradiţia este eliminată iar educaţia se reduce exclusiv la însuşirea de cunoştinţe utile, atunci putem fi siguri că omul se îndreaptă către un abis.

Dacă este adevărat că apatrizii şi dezrădăcinaţii despre care vorbeşte Karl Jaspers sunt cumva constrânşi să se afle la discreţia manipulării politice, există şi o altă tendinţă care crează condiţii propice pentru masificare şi manipulare, anume înclinaţia cvasigeneralizată către un stil de viaţă hedonist.

Hedonismul contemporan constă în consumul nemăsurat. Ieşitul la cumpărături, o activitate tranzitorie în fapt, a devenit un scop în sine, stimulat şi de lumea iluzorie a reclamelor TV. Termenul de shopping a devenit concept şi a căpătat o circulaţie internaţională. Shoppingul devine hobby şi ocupă o parte considerabilă a timpului omului de azi. Oamenii intră în supermarketuri ca să se relaxeze şi să privească la mărfuri, ca într-o galerie de artă. Doamnele nu îşi mai etalează toaletele la biserică, ci la shopping.

Hedonismul ca atare a fost teoretizat încă din antichitate, de către Platon în Gorgias. Aici omul era conceput ca un vas, sub raportul dorinţelor sale. Satisfacerea unei dorinţe şi reapariţia ei ulterioară sau apariţia altei dorinţe noi era văzută ca un proces succesiv de „umplere” şi „golire”. Dar „vasul” omului postmodern nu se umple niciodată. De cealaltă parte, societatea de consum caută să vândă orice, chiar şi lucrurile inutile, în pofida evidentei lipse de necesitate. Se crează noi mode şi se impun noi modele, prin publicitate excesivă şi specioasă, încât nevoia înlocuirii produsului demodat devansează cu mult orice uzură fizică sau morală. Dacă individul nu este îmbrăcat trendy şi dacă nu posedă lucruri de ultimă generaţie, de la telefon la automobil, se cheamă că imaginea lui are de suferit, că este un nimeni. Nu mai contează deloc ceea ce individul este în sine, ci numai imaginea în care el apare în ochii celorlalţi. De aici şi preocuparea obsesivă pentru imagine, fie şi înşelătoare, o preocupare menită să atenueze diferenţa tot mai mare între ambalaj şi conţinut. După cum plăcerea deţinerii în sine şi a etalării sunt menite să compenseze toate motivele de frustrare şi refulare. Incât hedonismul născut din posesiune şi trecerea pervertită a lui a fi în a avea depăşeşte, se pare, cealaltă componentă a hedonismului contemporan, libertinajul sexual.

Relaţiile interpersonale de ordinul sexualităţii pun de asemenea în prim plan dimensiunea hedonistă. Acestea se practică având drept scop principal satisfacţia libiduală, mai puţin regenerarea instituţiei familiei sau ideea de sacrament indusă de religie. Viaţa sexuală este sustrasă oricărei normativităţi morale, religioase sau juridice. Omul postmodern mediu este amoral şi fals religios. Iar în ceea ce priveşte latura juridică, obiectivul lui pare a fi unul singur, obţinerea recunoaşterii uniunii homosexuale ca fiind legală. De la homosexualitatea tolerată, privită ca o chestiune strict privată, s-a trecut treptat la impunerea ei agresivă, ca manifestare publică. Problema este ca o armă cu două tăişuri. Pe de o parte SUA şi statele europene, din motive de calcul şi din cinism, încurajează homosexualitatea şi manifestarea ei publică, deoarece un om depravat, adică rupt de tradiţiile şi de normativitatea moral-religioasă, este mai uşor de manipulat. La fel ca şi individul captiv shoppingului, cel captiv hedonismului sexual va fi dezinteresat de politică, dezangajat, lipsit de opinii proprii, o pradă relativ uşoară pentru manipularea politică circumstanţială şi periodică. Asta pe termen scurt. Pe termen lung însă, este de prevăzut că homosexualitatea şi libertinajul în speţă sunt de natură să slăbească grav instituţia familiei tradiţionale şi să conducă la o scădere progresivă a natalităţii, până la o catastrofă a civilizaţiei occidentale.

Viitorul mai îndepărtat al Europei va fi, demografic vorbind, adjudecat de către musulmanii poligami şi de către micile comunităţi etnice care se vor încăpăţâna să trăiască tradiţionalist creştin. In rest, Europa se va scufunda singură în mocirlă, din cauza propriei sale depravări. Peste tot, lumea musulmană cunoaşte o adevărată explozie demografică. Populaţia islamică a crescut, de la 12% din populaţia globului, cât reprezenta la anul 1900, la aproximativ 20% în anul 2000. Frecvent, în ţările islamice un singur bărbat, împreună cu cele 3 – 4 neveste legitime, formează o singură familie, care poate procrea până la 20 – 30 de copii. Pierderile reprezentate de tinerii morţi în războaie sau în atentate sinucigaşe sunt acoperite şi depăşite cu o repeziciune uimitoare. Astfel că ceea ce nu au reuşit să facă turcii cu sabia, timp de secole, sau jihadiştii de azi cu atentatele teroriste, vor face musulmanii aparent inofensivi, stabiliţi legal în Europa de Vest, cu o sexualitate bine disciplinată moral-religios. A recomanda europenilor autohtoni de azi să treacă la poligamie instituţionalizată şi să renunţe la metodele contraceptive, în scopul contracarării creşterii demografice a concetăţenilor lor musulmani, pare a fi nerealist. A mai făcut-o cineva, filosoful austriac Christian von Ehrenfels, după primul război mondial şi a fost luat în derâdere. Dar reorientarea către concepţia creştină cu privire la sexualitate şi familie este un lucru realist şi la îndemâna noastră.