Idealul democratic

Astăzi am ţinut o lecţie despre idealul democratic în actualul context tulbure de pe scena politică internaţională, dintr-o altă perspectivă, cea a lui Karl Popper care a formulat un argument în favoarea superiorităţii democraţiei, ca instituţie. Spre deosebire de Olson, în a cărui viziune joacă un rol atât de mare presupoziţiile referitoare la raţionalitatea acţiunii umane şi la capacitatea cârmuirilor de a furniza bunuri publice, la Popper un rol asemănător îl joacă ideea că orice acţiune umană înseamnă rezolvare de probleme.

Cartea lui Karl Popper despre societatea deschisă a fost scrisă cu mult înainte de prăbuşirea dictaturilor comuniste. Aceste dictaturi nu numai că păreau extrem de solide, dar chiar s-au extins după ce Popper a formulat principalele sale idei cu privire la societatea deschisă. Dictaturile comuniste promovau o versiune modernizată a conducerii de către filosofi a societăţii. Ele erau guvernate în numele unei ştiinţe a construirii unei societăţi noi, mai bune. Karl Popper, care a adus contribuţii majore la dezvoltarea filosofiei ştiinţei, a criticat cu incisivitate pretenţiile intelectuale ale unei asemenea dictaturi. În primul rând, dacă dictatura ar proceda în chip ştiinţific, ea ar trebui să facă experimente. Or, arată Popper, a face experimente cu societăţi întregi este absolut inacceptabil. Mai mult decât atât, incompatibilitatea dintre ştiinţă şi dictatură, în perspectivă popperiană, este chiar mai profundă. Rezolvarea în chip ştiinţific a unei probleme presupune posibilitatea de a formula ipoteze alternative şi de a le critica în mod liber. Ştiinţa mai presupune şi posibilitatea de a înlocui teoriile care nu rezistă criticii. A face însă aşa ceva în cazul unei dictaturi ar fi un non-sens.

Dictaturile comuniste nu erau bazate pe ştiinţă infailibilă pentru că o asemenea ştiinţă nu există în principiu, după Karl Popper. În cel mai bun caz, se bazau pe o teorie, una dintre multiplele teorii posibile despre societate. Pretenţia de a fi totuna cu ştiinţa nu avea însă nici un temei. Popper a risipit, ca să spunem aşa, miturile moderne prin care bandiţii încercau să-şi legitimeze actele. Nu mai pretindeau că sunt fiii Soarelui sau desemnaţi de către Divinitate, ci încercau să se folosească de imensul prestigiu al ştiinţei în epoca modernă. Din perspectivă instituţională, această destrămare de mituri nu înseamnă însă că am dus argumentul până la capăt. Dacă ne uităm din nou peste discuţia lui Olson despre bandiţi hoinari şi sedentari, vedem că justificările în care aceştia îşi învăluie acţiunile nu joacă nici un rol în explicarea structurilor instituţionale. La Popper, există o achiziţie în plan instituţional în măsura în care atenţia ne este îndreptată către un sistem cu reguli care permit examinarea unor căi alternative de soluţionare a problemelor.

A fost făcut deci un pas către justificarea democraţiei. Din punct de vedere popperian, democraţia este sistemul adecvat pentru a cântări soluţiile alternative ale problemelor care se pun în procesul guvernării. Deliberarea joacă un rol cheie în această perspectivă asupra democraţiei. După cum am arătat, pentru Popper, orice acţiune umană înseamnă rezolvare de probleme. Ce probleme poate rezolva deliberarea democratică? Cum trebuie puse aceste probleme? Popper ne oferă aici o mare lecţie de gândire filosofică: el ne atrage atenţia asupra importanţei cruciale a distincţiei dintre probleme bine puse şi probleme prost puse. Vom ilustra această distincţie cu ajutorul unui exemplu faimos oferit de Karl Popper.

Probabil că, dacă am face un sondaj de opinie, şi am întreba oamenii obişnuiţi care este scopul alegerii preşedintelui ţării aceştia ar opta pentru un răspuns de genul ''punerea în fruntea ţării a celui mai bun'', ''alegerea celui mai drept om în fruntea ţării''. Popper ne arată de ce nu atât răspunsul, cât presupoziţiile întrebării sunt eronate. Presupoziţiile acestea sunt reprezentate de ideea că în fruntea ţării trebuie să se afle un conducător capabil şi drept. Este normal ca, atunci când pui aşa problema, să dai peste răspunsurile amintite. Presupoziţiile acestea sunt însă greşite pentru că nu ţin cont de situaţia în care procesul alegerii conduce la desemnarea unui om rău în fruntea ţării. Care ar fi atunci modul corect de a pune întrebarea cu privire la conducătorii ţării? Trebuie să ţinem cont de posibilitatea ca alegerea făcută să fie una eronată. De aceea problema este nu cea de a desemna pe cel mai bun în frunte, ci de a-l împiedica pe cel rău să facă prea mult rău atunci când ajunge la putere. Pentru a da o formă practică acestei întrebări trebuie să modelăm în mod adecvat instituţiile. Regulile jocului trebuie să limiteze puterea pe care o deţin conducătorii. De asemenea, trebuie să-i împiedice să rămână permanent la putere. Trebuie lăsată deschisă posibilitatea de a-i înlocui.

Cu o formulă succintă, putem spune că Popper argumentează în favoarea unei democraţii deliberative limitate. Democraţia aceasta este deliberativă pentru că este accentuată importanţa dezbaterii soluţiilor alternative. Este limitată pentru că nu se poate delibera în orice problemă. Nu se poate organiza, de pildă, alegerea unui dictator sau a unui tiran. Instituţiile joacă un rol cheie în caracterizarea dată democraţiei de către Popper. Chiar dacă el insistă asupra centralităţii trecerii în mod paşnic a puterii dintr-o mână într-alta, nu trebuie să ne scape rolul pe care-l joacă instituţionalizarea limitelor puterii.

Am putea interpreta viziunea lui Popper asupra democraţiei şi într-alt mod. Putem spune că Popper insistă asupra contribuţiei instituţiilor democratice la articularea relaţiilor din cadrul elitelor conducătoare. În loc să se elimine fizic unii pe alţii sau să se arunce periodic unii pe alţii în închisoare, regulile jocului îi forţează să cedeze paşnic puterea, să o exercite în chip limitat şi să accepte examinarea publică şi a altor soluţii decât cele preconizate de cei aflaţi la putere.

Jurnalismul românesc între profesionalism şi stupidism

Urmărind evoluţia presei române din ultimii ani, dezbaterile pe tema profesionalismului sau a lipsei de profesionalism a acesteia, argumentaţia diversă şi de cele ori mai multe ori contradictorie, m-am aflat, nu o dată, în situaţia de a ridica din umeri şi de a mă întreba retoric: La ce bun toate acestea? La urma urmei, ce este acela profesionalism? Un răspuns onorabil ar putea fi obţinut comparând normele expuse în orice manual de jurnalism, cu practicile presei române actuale. O astfel de comparaţie este, în mod evident, devaforabilă jurnalismului actual din România, dacă ar fi să enumer doar câteva din constatările evidenţiate de demersul comparativ: informaţii (adesea) neverificate şi lipsa de credibilitate, implicarea politicului, lipsa de echidistanţă în relatări, titluri care creează aşteptări, nu întotdeauna onorate de de conţinutul textului, lipsa de claritate la nivelul redactării textului şi a ierarhizării informaţiilor în text, erori de machetare, lizibitate scăzută a paginii de ziar, politici editoriale lipsite de coerenţă. Luând în considereare aceste criterii mă plasez, fără urmă de îndoială, de partea celor care afirmă că presa română de azi se află într-o fază de tranziţie prelungită şi se manifestă, în multe cazuri, lipsă de profesionalism.

Mulţi jurnalişti trăiesc cu iluzia că activitatea lor cotidiană se desfăşoară liber, în afara imixtiudinilor de orice fel, că publică ceea ce gândesc, că profesia lor este nobilă, pentru că se află în serviciul cetăţeanului. Pentru a putea trăi confortabil în acestă iluzie, aceştia uită că, de fapt, fac parte dintr-un sistem, în care sunt simpli angajaţi, sistem care-i foloseşte şi îi recompensează atât timp cât respectă regulile jocului. Iluzia este mai mult o consecinţă a faptului că instituţia mass media se constituie într-un sistem profesional şi economic diversificat care "fabrică" un ansamblu de produse mediatice, iar jurnalistul este doar o rotiţă în angrenaj, ceea ce nu-i permite să aibă o viziune de ansamblu asupra întregului. Pe de altă parte este necesară observaţia care se face adesea, din punctul de vedere al pregătirii de specialitate, că instituţiile mass media nu au standarde bine precizate deoarece această profesie care este deschisă atât celor cu studii de specialitate, dar şi oricărui alt absolvent al unui institut de învăţământ superior.

O rezistenţă apatică

De ce a ocupat manipularea atât loc în societatea noastră? De ce suntem noi, într-un anume fel, atât de permeabili în faţa ei? Este remarcabil faptul că dacă există manipulare, e pentru că există manipulatori. Dar această constatare, care nu necesită să fie detaliată pe larg, nu face altceva decât să deplaseze problema. Altfel formulată, întrebarea ar putea fi următoarea: cum se face că manipulatorii pot manipula atât de uşor, într-un climat care le este, în final, foarte favorabil? Or, pentru a merge şi mai departe, care este, aşadar, acest climat care face astfel încât, în deplină bună credinţă, fără a fi obligatoriu conştienţi că îngrădim libertatea celuilalt, fiecare dintre noi să se poată, într-un moment sau în altul, transforma în manipulator? Trebuie deci să încercăm să înţelegem această rezistenţă apatică a societăţilor noastre la o practică a cuvântului ale cărei efecte pot fi devastatoare.

În loc să caut raţiuni sau cauze, îmi propun să dau ca reper câteva din trăsăturile societăţii noastre care ar putea fi puse în relaţie cu această dezvoltare a manipulării. Voi enumera trei dintre ele, în ordinea importanţei lor crescânde. Prima trăsătură este faptul că nimic, în cultura şi în sistemul nostru de educaţie, nu ne predispune, în cele din urmă, la o reflecţie asupra mijloacelor folosite pentru a convinge. Limbajul destinat convingerii pare să se dezvolte în afara culturii şi mai ales în afara mediului universitar. Ce-a de-a doua caracteristică este întâlnirea, prin excelenţă contemporană, dintre domeniul convinvingerii şi teoriile ştiinţifice care tind către o stăpânire a fiinţei umane şi a limbajului. Căutarea cu orice preţ a eficacităţii, care domină lumea modernă, favorizează o concepţie manipulativă a limbajului. Cea de-a treia trăsătură ţine de incredibila diviziune a muncii care s-a instaurat, în secolul XX, în gestiunea limbajului destinat convingerii. Ea se deroghează de orice responsabilitate şi autorizează toate excesele limbajului.

Isteria crizei

Românii descoperă astăzi cu furie, alături de mulţi alţi europeni, că ceva nu este tocmai în regulă cu ceea ce li s-a spus vreme de zeci de ani: li s-a spus că pot consuma mai mult decât se produce pe termen nelimitat şi că, atunci când spectrul scadenţei începe să se apropie ameninţător, va exista întotdeauna statul providenţial care să le ofere protecţie. Li s-a spus că nu există nici o legătură între productivitate şi venituri şi, ca atare, „sunt îndreptăţiţi” la salarii mari, concedii plătite din ce în ce mai lungi, săptămână de lucru redusă, pensii timpurii, avantaje sociale şi „plase de siguranţă”. Li s-a spus că au dreptul la o viaţă lipsită de griji imediate, indiferent dacă au făcut sau nu ceva să o merite, în virtutea „egalităţii” şi „solidarităţii” garantate de Guvern. Li s-a spus că pot trăi relativ bine fără să muncească prea mult şi că are statul grijă de asta. Li s-a spus că pot renunţa la responsabilitate individuală pentru o siguranţă socială pe care statul se angaja să o garanteze. Li s-a spus că pot renunţa liniştiţi la libertate, bun-simţ şi discernământ pentru că statul garantează satisfacerea nevoilor. Li s-a spus că există prânzuri gratuite şi că, oricât ar mânca din tortul social, acesta va rămâne intact. Li s-a spus că statul poate garanta drepturi pe care trebuie să le plătească alţii. Li s-a spus că paradisul este posibil aici, pe Pământ, şi că Statul este paznicul porţilor.

Mass media între obiectivism şi tehnicile persuasiv manipulative

Profesioniştii mijloacelor de informare în masă nu scapă de această poziţie de retragere atunci când afirmă "că-şi fac meseria" retransmiţând sloganurile, oricare ar fi ele, fără să acorde vreo atenţie faptului că sunt interzise. Cum afirma cu fineţe cineastul Jean-Luc Godard, obiectivitatea jurnalistică înseamnă să-i acorzi un minut lui Hitler şi unul evreilor. Mijloacele de informare în masă, în numele respectivei diviziuni a muncii şi al unei ideologii profesionale sprijinite pe o credinţă "neutraliste", s-au transformat în cei mai buni "răspânditori" ai amalgamului xenofob care a produs atâtea nenorociri în viaţa publică internaţională în ultimii ani.

Nu trebuie făcută o confuzie între credinţa neutralistă (instrumentele sunt neutre şi nu vor fi supuse unei evaluări etice specifice) şi necesara obiectivitate jurnalistică. Oare aceasta nu ar trebui să servească drept ghid pentru a clarifica opinia nu asupra conţinutului mesajelor ai căror meditatori sunt jurnaliştii, ci asupra naturii metodelor de expunere şi de convingere care servesc la răspândirea lor? Respectarea libertăţii de expresie, ai căror mediatori sunt şi garanţi, este încununată de faptul că se respectă integritatea mesajelor care sunt difuzate în spaţiul public. Ceea ce implică şi ca opinia să fie respectată şi să nu lăsăm, de bunăvoie, ca efectele procedeelor manipulative, nu se ştie, în final, în numele cărei justificări, să se amplifice din cauza faptului de a fi fost astfel retransmise prin intermediul mijloacelor de informare în masă.

Cultul eficacităţii nu poate decât să prospere într-un univers în care mass media nu mai are nici un reper şi în care, în fine, toate sunt la fel. Reflecţia etică, atunci când se întemeiază pe o cunoaştere tehnică a efectelor limbajului şi ale cuvântului, le furnizează asemenea repere tuturor celor care au responsabilitatea, imensă a informării şi argumentării. Rezistenţa scăzută, fără îndoială specifică societăţii de consum, va amplifica efectele, devastatoare deja, ale manipulării şi ale tehnicilor ei.

Printre infinitele cărări ale libertăţii de exprimare şi receptare

Libertatea cuvântului pe care s-a stabilit un consens, cel puţin între democraţi, nu este oare prea des identificată cu singura libertate de expresie posibilă? Nu trăim într-un registru prea restrictiv din punctul de vedere al cuvântului? Libertatea cuvântului presupune ca el să poată circula cât mai liber cu putinţă. Invenţia democratică, constă în fapt, în decuparea, în spaţiul socialului, a unui perimetru în interiorul căruia se decide că toţi oamenii sunt egali, oricare ar fi inegalităţile care există în afara acestui perimetru.

Egalitatea, simetria constituie valorile fundamentale la care trebuie raportate, în interiorul acelui perimetru, cuvântul şi circulaţia lui. Fiecare are dreptul să se exprime liber, dar condiţia expresă a acestei posibilităţi este ca fiecare să aibă dreptul de a primi la fel de liber mesajele care circulă în acest loc egalitar. Acestor două libertăţi fundamentale trebuie să i le adaug dreptul de a transmite (libertatea de mediere). Astfel, libertatea cuvântului, departe la a se reduce, pur şi simplu, la libertatea de expresie, trebuie să fie privită în toate cele trei componente ale sale şi în complexitatea care rezultă de aici.

Este indispensabil să protejăm libertatea de expresie, după cum este la fel de indispensabil să protejăm libertatea de receptare. Or, instituţiile noastre democratice o apără cu trufie pe cea dintâi şi de-abia se interesează de soarta celei de-a doua. Posibilitatea de manipulare prin cuvânt ţine tocmai de acest dezechilibru. Nici o limită nu-i este fixată actului de actului de exprimare, mai ales de a exprima ceva spre a convinge. Limita convingerii este libertatea publicului de a se lăsa convins, tocmai aceea pe care o restrâng tehnicile manipulative. Această extensie a libertăţii cuvântului nu numai la libertatea de expresie, dar, în egală măsură, şi la libertatea de mediere şi, mai ales, la libertatea de receptare ar corespunde unei etape superioare a democraţiei şi, pe scurt, unei înfloriri a libertăţii. 

Europa între creştinism şi eşecul multiculturalismului

Vineri 18 martie Marea Curte a Curţii Europene pentru drepturile omului de la Strasbourg a absolvit Italia de acuza de încălcare a drepturilor umane prin expunerea crucifixului în sălile de şcoală. În acest proces intentat statului italian de către o finlandeză, Italia a fost susţinută de către de zece ţări europene: Armenia, Bulgaria, Cipru, Grecia, Lituania, Malta, San Marino, Rusia, Monaco şi România. Nici una dintre marile puteri europene (Anglia, Franţa, Germania) nu a formulat o opinie cu privire la existenţa simbolurilor religioase creştine în instituţiile educative. Însă problema e dacă această sentinţă punctuală confirmă eşecul multicuturalismului european.

Jose Maria Aznar, fost premier al Spaniei, a atras atenţia încă din 2006  că multiculturalismul este un mare eşec deoarece divizează şi debilitează societăţile, care nu devin nici mai tolerante, nici mai integrative în urma politicilor multiculturale. Însă abia după declaraţia cancelarului german, Angela Merkel, privind eşecul multiculturalismului în Europa, a urmat o avalanşă a declaraţiilor similare ale liderilor europeni, reprezentând state importante din nucleul dur al UE, care au condamnat la unison politicile prin care statele respective au urmărit, în perioada premergătoare, gestionarea consecinţelor diversităţii rezultată din fenomenul migraţional. La o recentă Conferinţă de Securitate, la Munchen, premierul britanic David Cameron a vorbit de "ameninţarea interioară", a celulelor musulmane, creată de indulgenta politică a neamestecului culturii majoritare în ghetou-rile culturale (musulmane) din Marea Britanie- care produc acum anumite atentate la societatea tuturor. La scurt timp, şi preşedintele Nicolas Sarkoszi constata eşecul integrării multora dintre musulmani din Franţa. Acesta a denunţat efectele nedorite ale politicilor multiculturale, precizând că nu poate sprijini o societate în care comunităţile trăiesc izolate una de celelalte sau pe cele care nu acceptă valorile fundamentale ale statului francez. Şi vicepremierul olandez, Maxime Verhagen, a condamnat multiculturalismul considerând că acesta ar trebui să aibă consecinţe asemănătoare cu cele din SUA, unde imigranţii se declară prima dată americani şi numai după aceea originari dintr-o altă cultură.

Să fie aceste declaraţii o reîntoarcere spre rădăcinile creştine ale Europei? Tind să cred că nu. Dintr-o perspectivă pragmatică cred că aceste luări de poziţie nu ar trebui să ne surprindă din cel puţin două motive. Primul argument al meu face referire la faptul că există o tradiţie adânc rădăcinată în istoria gândirii politice privind avantajele omogenităţii, pe de o parte, şi dificultăţile considerabile ce decurg din asumarea diversităţii prin politici de stat, pe de altă parte. Al doilea argument face referire la mai mulţi teoreticieni, printre care Charles Taylor şi Jurgen Habermas, care au avertizat asupra transformărilor profunde care sunt necesare în societăţile contemporane pentru ca acestea să se acomodeze cu succes cu diversitatea. Este relevant faptul că  provocarea diversităţii este fără precedent în istorie, însă cum este posibil ca o societate multiculturală să asigure unitatea politică fără o uniformitate culturală, să fie inclusivă fără să asimileze şi să fundamenteze sentimentul comun de apartenenţă în paralel cu recunoaşterea dreptului legitim la diferenţe culturale?

Femeia şi politica

Astăzi femeile liberale îşi aleg un nou preşedinte. În acest context este oportună problematizarea misiunii femeii în politică. Nu de mult am observat postat pe o pagină personală de facebook că noi bărbaţii ne aducem aminte de sublimitatea femeii doar cu ocazia diferitelor sărbători (ziua de naştere, onomastică, ziua îndrăgostiţilor şi 8 martie). Blonde, brunete, frumoase, femeile în ultima jumătate de secol şi-au însuşit noi roluri şi misiuni, intrând într-o competiţie, oarbă deseori, cu sexul puternic. Aflate în floarea tinereţii sau la a doua tinereţe, femeile au încercat să obţină posturi cheie în societate. Însă puţine dintre ele au reuşit să ajungă, în anumite posturi "rezervate" bărbaţilor, datorită unei cutume tradiţionaliste. Hilary Clinton este exemplul cel mai semnificativ. Intrată într-o competiţie pentru desemnarea candidatului democrat  în cursa prezidenţială a SUA, a fost respinsă în favoarea lui Obama (care, între noi fie vorba, este intelectual vorbind la un nivel inferior ei).

Dincolo de realitatea socială în care mass media produce şi reproduce un stereotip de gen ce afectează imaginea femeilor în societate, s-au impus de-a lungul timpului anumite standarde şi valori. În logica politică valoarea cea mai preţuită este cea a credibilităţii. Astfel, femeia a încercat să obţină credibilitate, din partea partidului şi mai apoi în faţa unui electorat riguros închistat într-o mentalitate culturală favorabilă sexului masculin. Pe de altă parte, femeile care au reuşit să obţină credibilitate şi-au asumat riscul să o piardă la fel de repede. Cazul Monei Muscă este reprezentativ pentru politica românească. Aceasta după ce şi-a construit o imagine impecabilă pe scena politică a fost decredibilizată şi repudiată în urma unui verdict şocant. Aceeaşi etichetare de colaborare cu securitatea comunistă o are şi Dan Voiculescu. Soarta politică a dânsului va fi diferită. 

Puţine sunt femeile care au reuşit să se impună pe scena politică internaţională. Ţin să exemplific prin Margaret Thatcher, Angela Merkel şi Dilma Rousseff (noul preşedinte al Braziliei). Un studiu publicat în American Journal of Political Science atestă că femeia politician este mult mai eficientă ca un bărbat. Cu toate acestea în toate statele democratice ale lumii, numărul acestora, în instituţiile legiuitoare, în comparaţie cu cel al bărbaţilor este infim. Scepticii critică eficienţa şi eficacitatea feminină în politică după bine cunoscutul principiu "femeia la cratiţă", construind astfel un paradox. Conform paradoxului sceptic, dacă sunt atât de eficeinte, de ce doar unul din cinci cetăţeni ar vota o femeie pe o funcţie politică? Pe de altă parte eficenţa politică a sexului frumos întră sub negura obscurului datorită unor reprezentante politice, cum ar fi Aura Vasile, Elena Udrea, Sarah Paulin. 

Recesiune sau progres?

În ultima perioadă asistăm la un discurs demagogic din partea actualului partid de guvernământ prin vocile etern populiste ale lui Traian Băsescu şi Emil Boc, care sunând din trâmbiţe asemnea unui cor divin anunţă ieşirea din recesiune a economiei româneşti. Însă criza financiară nu s-a terminat în România, aşa cum ei anunţă prin toată media. Liderii naţionali, în aşteptarea alegerilor locale şi parlamentare de anul viitor, au devenit deodată mult mai sensibili la semnalele primite din partea opiniei publice, mărind salariile cu 15% şi pensiile celor din grupa I şi a II-a. Acest fapt, invocat ca ieşire din criză şi nu pomeni pre-electorale vor îngropa România pe o perioadă bine determinată într-o recesiune acută. 

Pe de altă parte la Bruxelles se vântură foarte multe idei legate de bugetul Uniunii Europene. Se invocă o presiune publică, în unele state pentru a se prelua, încă din acest an a fondurilor strucuturale şi de coeziune neflosite pentru finanţarea altor proiecte în statele vulnerabile din zona euro. În acest context România, care ar fi trebuit sa fie beneficiarul a sume colosale de bani din bugetul Uniunii ratează obiectivul strategic pentru care am aderat, şi anume reducerea decalajului istoric şi economic faţă de occident. În urma unei incompetenţe accerbe a locatarilor Palatului Victoria, indiferent de ce culoare politică sunt aceştia, în actualul context al crizei deficitelor, România va rămâne în zona periferică a Uniunii, cu cetăţeni de categoria a II-a, care sunt beneficiarii unei prezumţii de infractori. 

Deşi ar fi trebuit să fim multă vreme, beneficiari ai bugetului net al Uniunii Europene, suntem în situaţia de a avea rate jenante de absorbţie ale fondurilor, menţinerii monitorizării pe justiţie şi ratării obiectivului Schengen. Mai mult decât atât, state pivot ale Uniunii precum Marea Britanie, Germania, Franţa şi Italia, fac din România un actor puţin credibil în politica economică europeană. Şi aceasta datorită unui guvern incompetent, populist şi interesat de accederea în viitorul parlament cu un procentaj mai mare de 15%. Salvarea economiei, intens mediatizată de Traian Băsescu a devenit deodată salvarea Partidului Democrat Liberal. 

Ginta latină

Mare sărătoare a surorii noastre de gintă latină azi: Italia sărbătoreşte 150 de ani de la formarea statului italian. Cu siguranţă că pe mulţi dintre noi nu îi interesează   acestă sărbătoare din peninsula italică. Dincolo de smnficaţia istorică a acestui  eveniment istoric, cele două ţări (România şi Italia) au nevoie de un dialog politic intens şi de diferite strategii economice care să întărească "ginta latină", ţinând cont de faptul că pe vechiul centru latin sălăşluieşte o diasporă română puternică.

Dincolo de neînţelegerile evidente dintre Băsescu şi Berlusconi asistăm în ultimul timp la o situaţie tensionată între diaspora noastră şi cetăţenii italieni. Mass media a evidenţiat diferite probleme realizate de către etnicii noştri. Însă dincolo de infracţiunile românilor pe teritoriul Italiei doresc a releva diferenţa culturală, intelectuală, mentală dintre cele două naţiuni. Specificităţile culturale româneşti, adesea constituie bariere în comunicare şi adesea dau naştere la diverse gafe şi neînţelegeri. Conştientizarea acestor specificătăţi de către noi, ar fi un prim pas către o comunicare eficientă creând o atmosferă pozitivă între români şi italieni.  Înţelegerea culturii italiene este deosebit de utilă pentru utilizarea diferenţelor ca pe o oportunitate în creearea unui dialog intercultural.  

Progresează online

Internetul prin capacitatea lui de a depăşi distanţele şi de a pune în contact reciproc persoanele prezintă mari posibilităţi pentru noi tinerii mileniului trei. Fără îndoială că acesta este cea mai mare invenţie făcută până acum. Cu discernământul necesar pentru o folosire inteligentă şi prudentă a lui, este un instrument care poate fi folosit nu numai pentru studii, ci şi pentru diferite proiecte educative, gestionarea instituţiilor, transmiterea de informaţii, dezvoltarea afacerilor, etc. Este de o importanţă extremă a putea conta pe trainneri pregătiţi în mod corespunzător pentru a fi călăuze tinerilor, cu scopul de a-i însoţi pe aceştia la o folosire corectă, pozitivă, performantă şi creativă a mijloacelor informatice.

Pe 5 aprilie în sala 502 a Şcolii doctorale UAIC Iaşi se va desfăşura a patra ediţie a Online Career Day la care voi participa şi eu. În cadrul acestui eveniment nouă profesionişti le vor vorbi, studenţilor pasionaţi de internet despre cum să ne construim un brand personal şi despre cum să produci bani în mediul online. Cred că este oportun să ne perfecţionăm în domeniul IT şi să devenim buni antrepenori noi înşine în acestă nouă eră informatică. Este foarte important ca noua generaţie post-capitalistă să folosească internetul la capacitate maximă pentru a-şi spori şansele opţinând un job online sau dezvoltând o carieră în acest domeniu.

RIUF alternativa mea

A transmite anumite informaţii nu înseamnă a se realiza educaţie. Din nefericire asta se întâmplă în universităţile din România. În aceste circumstanţe avem alternativa care ne este oferită de RIUF.

Mulţi specialişti pledează pentru necesitatea unei educaţii integrale. Însă în ce constă aceasta? Sunt patru elemente care care formează educaţia integrală. Primul este elementul uman: orice universitate trebuie să formeze o persoană serioasă, demnă de încredere, credibilă, care să se controleze pe sine şi să-şi stăpânească propria afectivitate. Al doilea element este cel spiritual, foarte important de altfel. Fiecare dintre noi trebuie să aibă o spiritualitate proprie, anumite idealuri, valori şi standarde. Penultimul element este educaţia intelectuală. Aceasta nu este învăţarea unei profesii anume ci reprezintă capacitatea de a fi critic, de a raţiona, de a nu fi manipulat prin diverse strategii în numele unei ideologii, de a fi inteligent. Ultimul element este formarea practică într-un domeniu anume. Cu cât primele trei vor fi mai puternic conturate în structura psihico-umană a studentului, cu atât va fi mai creativă exercitarea profesiei pentru care acesta se pregăteşte.

Pentru că toţi dorim să avem parte de această educaţie integrală promovată de UNESCO ca să devenim competenţi, performanţi, inovativi şi perseverenţi pe piaţa muncii într-o Europă unită cred că RIUF, cel mai mare targ universitar din România, vă propune pe 17 martie între 10 şi 18, la hotel Unirea o alternativă la sistemul educaţional tipic mioritic. Avem noi opurtunităţi pentru a deveni mai buni într-un sistem universitar performant care face parte din TOP 100. Să profităm de alternativă pentru a schimba România, pentru a deveni noi înşine competitivi în domeniile noastre de specialitate.