Vineri 18 martie Marea Curte a Curţii Europene pentru drepturile omului de la Strasbourg a absolvit Italia de acuza de încălcare a drepturilor umane prin expunerea crucifixului în sălile de şcoală. În acest proces intentat statului italian de către o finlandeză, Italia a fost susţinută de către de zece ţări europene: Armenia, Bulgaria, Cipru, Grecia, Lituania, Malta, San Marino, Rusia, Monaco şi România. Nici una dintre marile puteri europene (Anglia, Franţa, Germania) nu a formulat o opinie cu privire la existenţa simbolurilor religioase creştine în instituţiile educative. Însă problema e dacă această sentinţă punctuală confirmă eşecul multicuturalismului european.
Jose Maria Aznar, fost premier al Spaniei, a atras atenţia încă din 2006 că multiculturalismul este un mare eşec deoarece divizează şi debilitează societăţile, care nu devin nici mai tolerante, nici mai integrative în urma politicilor multiculturale. Însă abia după declaraţia cancelarului german, Angela Merkel, privind eşecul multiculturalismului în Europa, a urmat o avalanşă a declaraţiilor similare ale liderilor europeni, reprezentând state importante din nucleul dur al UE, care au condamnat la unison politicile prin care statele respective au urmărit, în perioada premergătoare, gestionarea consecinţelor diversităţii rezultată din fenomenul migraţional. La o recentă Conferinţă de Securitate, la Munchen, premierul britanic David Cameron a vorbit de "ameninţarea interioară", a celulelor musulmane, creată de indulgenta politică a neamestecului culturii majoritare în ghetou-rile culturale (musulmane) din Marea Britanie- care produc acum anumite atentate la societatea tuturor. La scurt timp, şi preşedintele Nicolas Sarkoszi constata eşecul integrării multora dintre musulmani din Franţa. Acesta a denunţat efectele nedorite ale politicilor multiculturale, precizând că nu poate sprijini o societate în care comunităţile trăiesc izolate una de celelalte sau pe cele care nu acceptă valorile fundamentale ale statului francez. Şi vicepremierul olandez, Maxime Verhagen, a condamnat multiculturalismul considerând că acesta ar trebui să aibă consecinţe asemănătoare cu cele din SUA, unde imigranţii se declară prima dată americani şi numai după aceea originari dintr-o altă cultură.
Să fie aceste declaraţii o reîntoarcere spre rădăcinile creştine ale Europei? Tind să cred că nu. Dintr-o perspectivă pragmatică cred că aceste luări de poziţie nu ar trebui să ne surprindă din cel puţin două motive. Primul argument al meu face referire la faptul că există o tradiţie adânc rădăcinată în istoria gândirii politice privind avantajele omogenităţii, pe de o parte, şi dificultăţile considerabile ce decurg din asumarea diversităţii prin politici de stat, pe de altă parte. Al doilea argument face referire la mai mulţi teoreticieni, printre care Charles Taylor şi Jurgen Habermas, care au avertizat asupra transformărilor profunde care sunt necesare în societăţile contemporane pentru ca acestea să se acomodeze cu succes cu diversitatea. Este relevant faptul că provocarea diversităţii este fără precedent în istorie, însă cum este posibil ca o societate multiculturală să asigure unitatea politică fără o uniformitate culturală, să fie inclusivă fără să asimileze şi să fundamenteze sentimentul comun de apartenenţă în paralel cu recunoaşterea dreptului legitim la diferenţe culturale?
Jose Maria Aznar, fost premier al Spaniei, a atras atenţia încă din 2006 că multiculturalismul este un mare eşec deoarece divizează şi debilitează societăţile, care nu devin nici mai tolerante, nici mai integrative în urma politicilor multiculturale. Însă abia după declaraţia cancelarului german, Angela Merkel, privind eşecul multiculturalismului în Europa, a urmat o avalanşă a declaraţiilor similare ale liderilor europeni, reprezentând state importante din nucleul dur al UE, care au condamnat la unison politicile prin care statele respective au urmărit, în perioada premergătoare, gestionarea consecinţelor diversităţii rezultată din fenomenul migraţional. La o recentă Conferinţă de Securitate, la Munchen, premierul britanic David Cameron a vorbit de "ameninţarea interioară", a celulelor musulmane, creată de indulgenta politică a neamestecului culturii majoritare în ghetou-rile culturale (musulmane) din Marea Britanie- care produc acum anumite atentate la societatea tuturor. La scurt timp, şi preşedintele Nicolas Sarkoszi constata eşecul integrării multora dintre musulmani din Franţa. Acesta a denunţat efectele nedorite ale politicilor multiculturale, precizând că nu poate sprijini o societate în care comunităţile trăiesc izolate una de celelalte sau pe cele care nu acceptă valorile fundamentale ale statului francez. Şi vicepremierul olandez, Maxime Verhagen, a condamnat multiculturalismul considerând că acesta ar trebui să aibă consecinţe asemănătoare cu cele din SUA, unde imigranţii se declară prima dată americani şi numai după aceea originari dintr-o altă cultură.
Să fie aceste declaraţii o reîntoarcere spre rădăcinile creştine ale Europei? Tind să cred că nu. Dintr-o perspectivă pragmatică cred că aceste luări de poziţie nu ar trebui să ne surprindă din cel puţin două motive. Primul argument al meu face referire la faptul că există o tradiţie adânc rădăcinată în istoria gândirii politice privind avantajele omogenităţii, pe de o parte, şi dificultăţile considerabile ce decurg din asumarea diversităţii prin politici de stat, pe de altă parte. Al doilea argument face referire la mai mulţi teoreticieni, printre care Charles Taylor şi Jurgen Habermas, care au avertizat asupra transformărilor profunde care sunt necesare în societăţile contemporane pentru ca acestea să se acomodeze cu succes cu diversitatea. Este relevant faptul că provocarea diversităţii este fără precedent în istorie, însă cum este posibil ca o societate multiculturală să asigure unitatea politică fără o uniformitate culturală, să fie inclusivă fără să asimileze şi să fundamenteze sentimentul comun de apartenenţă în paralel cu recunoaşterea dreptului legitim la diferenţe culturale?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu