Idealul democratic

Astăzi am ţinut o lecţie despre idealul democratic în actualul context tulbure de pe scena politică internaţională, dintr-o altă perspectivă, cea a lui Karl Popper care a formulat un argument în favoarea superiorităţii democraţiei, ca instituţie. Spre deosebire de Olson, în a cărui viziune joacă un rol atât de mare presupoziţiile referitoare la raţionalitatea acţiunii umane şi la capacitatea cârmuirilor de a furniza bunuri publice, la Popper un rol asemănător îl joacă ideea că orice acţiune umană înseamnă rezolvare de probleme.

Cartea lui Karl Popper despre societatea deschisă a fost scrisă cu mult înainte de prăbuşirea dictaturilor comuniste. Aceste dictaturi nu numai că păreau extrem de solide, dar chiar s-au extins după ce Popper a formulat principalele sale idei cu privire la societatea deschisă. Dictaturile comuniste promovau o versiune modernizată a conducerii de către filosofi a societăţii. Ele erau guvernate în numele unei ştiinţe a construirii unei societăţi noi, mai bune. Karl Popper, care a adus contribuţii majore la dezvoltarea filosofiei ştiinţei, a criticat cu incisivitate pretenţiile intelectuale ale unei asemenea dictaturi. În primul rând, dacă dictatura ar proceda în chip ştiinţific, ea ar trebui să facă experimente. Or, arată Popper, a face experimente cu societăţi întregi este absolut inacceptabil. Mai mult decât atât, incompatibilitatea dintre ştiinţă şi dictatură, în perspectivă popperiană, este chiar mai profundă. Rezolvarea în chip ştiinţific a unei probleme presupune posibilitatea de a formula ipoteze alternative şi de a le critica în mod liber. Ştiinţa mai presupune şi posibilitatea de a înlocui teoriile care nu rezistă criticii. A face însă aşa ceva în cazul unei dictaturi ar fi un non-sens.

Dictaturile comuniste nu erau bazate pe ştiinţă infailibilă pentru că o asemenea ştiinţă nu există în principiu, după Karl Popper. În cel mai bun caz, se bazau pe o teorie, una dintre multiplele teorii posibile despre societate. Pretenţia de a fi totuna cu ştiinţa nu avea însă nici un temei. Popper a risipit, ca să spunem aşa, miturile moderne prin care bandiţii încercau să-şi legitimeze actele. Nu mai pretindeau că sunt fiii Soarelui sau desemnaţi de către Divinitate, ci încercau să se folosească de imensul prestigiu al ştiinţei în epoca modernă. Din perspectivă instituţională, această destrămare de mituri nu înseamnă însă că am dus argumentul până la capăt. Dacă ne uităm din nou peste discuţia lui Olson despre bandiţi hoinari şi sedentari, vedem că justificările în care aceştia îşi învăluie acţiunile nu joacă nici un rol în explicarea structurilor instituţionale. La Popper, există o achiziţie în plan instituţional în măsura în care atenţia ne este îndreptată către un sistem cu reguli care permit examinarea unor căi alternative de soluţionare a problemelor.

A fost făcut deci un pas către justificarea democraţiei. Din punct de vedere popperian, democraţia este sistemul adecvat pentru a cântări soluţiile alternative ale problemelor care se pun în procesul guvernării. Deliberarea joacă un rol cheie în această perspectivă asupra democraţiei. După cum am arătat, pentru Popper, orice acţiune umană înseamnă rezolvare de probleme. Ce probleme poate rezolva deliberarea democratică? Cum trebuie puse aceste probleme? Popper ne oferă aici o mare lecţie de gândire filosofică: el ne atrage atenţia asupra importanţei cruciale a distincţiei dintre probleme bine puse şi probleme prost puse. Vom ilustra această distincţie cu ajutorul unui exemplu faimos oferit de Karl Popper.

Probabil că, dacă am face un sondaj de opinie, şi am întreba oamenii obişnuiţi care este scopul alegerii preşedintelui ţării aceştia ar opta pentru un răspuns de genul ''punerea în fruntea ţării a celui mai bun'', ''alegerea celui mai drept om în fruntea ţării''. Popper ne arată de ce nu atât răspunsul, cât presupoziţiile întrebării sunt eronate. Presupoziţiile acestea sunt reprezentate de ideea că în fruntea ţării trebuie să se afle un conducător capabil şi drept. Este normal ca, atunci când pui aşa problema, să dai peste răspunsurile amintite. Presupoziţiile acestea sunt însă greşite pentru că nu ţin cont de situaţia în care procesul alegerii conduce la desemnarea unui om rău în fruntea ţării. Care ar fi atunci modul corect de a pune întrebarea cu privire la conducătorii ţării? Trebuie să ţinem cont de posibilitatea ca alegerea făcută să fie una eronată. De aceea problema este nu cea de a desemna pe cel mai bun în frunte, ci de a-l împiedica pe cel rău să facă prea mult rău atunci când ajunge la putere. Pentru a da o formă practică acestei întrebări trebuie să modelăm în mod adecvat instituţiile. Regulile jocului trebuie să limiteze puterea pe care o deţin conducătorii. De asemenea, trebuie să-i împiedice să rămână permanent la putere. Trebuie lăsată deschisă posibilitatea de a-i înlocui.

Cu o formulă succintă, putem spune că Popper argumentează în favoarea unei democraţii deliberative limitate. Democraţia aceasta este deliberativă pentru că este accentuată importanţa dezbaterii soluţiilor alternative. Este limitată pentru că nu se poate delibera în orice problemă. Nu se poate organiza, de pildă, alegerea unui dictator sau a unui tiran. Instituţiile joacă un rol cheie în caracterizarea dată democraţiei de către Popper. Chiar dacă el insistă asupra centralităţii trecerii în mod paşnic a puterii dintr-o mână într-alta, nu trebuie să ne scape rolul pe care-l joacă instituţionalizarea limitelor puterii.

Am putea interpreta viziunea lui Popper asupra democraţiei şi într-alt mod. Putem spune că Popper insistă asupra contribuţiei instituţiilor democratice la articularea relaţiilor din cadrul elitelor conducătoare. În loc să se elimine fizic unii pe alţii sau să se arunce periodic unii pe alţii în închisoare, regulile jocului îi forţează să cedeze paşnic puterea, să o exercite în chip limitat şi să accepte examinarea publică şi a altor soluţii decât cele preconizate de cei aflaţi la putere.