Reflecţie de Crăciun

Există coincidenţe în istorie care în realitate sunt întâlniri. La 25 august 1900, la Weimar, un scriitor murea în nebunie, Friedrich Nietzsche. Câtva timp înainte, a compus un fel de biografie, Ecce Homo, revelatoare a angoasei care se cuibărea în el: "Unde este Dumnezeu?", se întreba el. "Vă voi spune eu: l-am ucis, voi şi eu. Dumnezeu a murit, noi suntem cei care l-au ucis". În acelaşi moment, la Roma, un papă bătrân, Leon al XIII-lea (avea atunci 90 de ani) întocmea ceea ce va fi enciclica Tametsi futura, făcută publică la 1 noiembrie 1900. "Trebuie reintegrat Domnul Isus în locul lui: mulţi sunt departe de Isus Cristos, mai mult prin ignoranţă decât prin perplexitate; sunt numeroşi cei care studiază omul şi natura, cu mult mai puţini cei care-l studiază pe Fiul lui Dumnezeu. Îi implorăm pe cei care sunt creştini să fac tot posibilul pentru a-l cunoaşte pe Răscumpărătorul lor aşa cum este cu adevărat".

Apropierea de cele două texte revelează drama spirituală pe care trăiesc încă bărbaţii şi femeile din acel timp. Pe de o parte, răzvrătirea inteligenţei şi pe de altă parte adeziunea la un Dumnezeu care exercită suveranitatea sa asupra minţii fiecăruia în aspectul concret al cotidianului. Am experimentat ce este lumea fără Dumnezeu: iadul. Umanitatea în secolul trecut a cunoscut noaptea celor două totalitarisme care au generat excesele pe care le cunoaştem prea bine. Ei anunţaseră moartea lui Dumnezeu, organizaseră persecuţia celor care cred şi au exclus definitiv religia din sfera publică.

Însă Dumnezeu, care fusese trimis, în realitate era mereu acolo. Cum putea să fie altfel? Ateismul învăţat şi practicat n-a reuşit niciodată să-l elimine pe Dumnezeu din orizontul omului. Căutarea lui Dumnezeu se naşte mai puternică decât oricând, sacrul interoghează, prezenţa unui islam european care se afirmă, succesul sectelor, atracţia exercitată de formele de înţelepciune care provin din Asia, pontificatul lung al lui Ioan Paul al II-lea care a redat Bisericii vizibilitatea ei şi învăţătura papei Benedict al XVI-lea care-i dă interioritatea ei, au contribuit să ne amintim că omul este înainte de toate creatura care se întreabă cu privire la "sensul sacrului" (Paul Ricoeur). Conştiinţa - facultatea de a reflecta despre propriul destin, despre sensul vieţii şi al morţii - îl deosebeşte pe om de regnurile vegetal şi animal. El este singurul care prevede o lume de dincolo. Religia nu este un moment deosebit al istoriei, ea aparţine naturii omului. În societăţile noastre multiculturale şi plurireligioase, credincioşi sau necredincioşi, toţi, ne punem cele trei întrebări fundamentale ale lui Immanuel Kant: ce anume pot să cunosc? Ce anume trebuie să fac? Ce anume pot să sper? Credincioşi sau necredincioşi, aşteptăm ceva care să dea sens existenţei noastre, care să salveze viaţa noastre de la inutilitate şi de la abis. Unii îl găsesc în politică, alţii în faptul de a apărea, alţii în hedonism. Aşa cum a notat aşa de bine Dostoevskij: "Omul nu poate să trăiască fără să îngenuncheze în faţa a ceva (...) dacă omul îl refuză pe Dumnezeu, se va îngenunchea în faţa unui idol. Noi suntem cu toţii idolatrii şi nu atei". Dorinţa de a crede este aşa de puternică în om încât, după ce l-a expulzat pe Dumnezeu din propria viaţă, o altă credinţă va intra: credinţa într-un alt absolut care nu este altceva decât omul însuşi: "Homo homini deus" ca s-o spunem ca Feuerbach. Ieri Dumnezeu era absent; astăzi există prea mulţi dumnezei!

Secolul care începe a moştenit de la cel care l-a precedat: aşa cum secolul trecut şi acesta este dominat de economie, de războaie şi de inegalităţi. Însă este şi îmbogăţit de progresele ştiinţelor şi tehnicii. Contemporanii noştri sunt mai conştienţi decât responsabilităţile lor în gestionarea resurselor naturale şi în folosirea rezultatelor cercetării ştiinţifice. După ce au dominat realităţile fizice, acum se aventurează în dominarea a ceea ce este viu. O întrebare apare spontan: mergem spre o ciocnire sau spre un dialog între culturi şi religii? Fiind creştini care va fi contribuţia noastră? Vom fi inspiratori sau însoţitori? Fără îndoială este greu de răspuns, dar sunt convins că creştinismul, care n-a fost niciodată aşa de universal cum este astăzi, va şti, aşa cum a ştiut să facă în decursul istoriei sale lungi, să profite de globalizare - care este o realitate de fapt - pentru a oferi contribuţia sa la două necesităţi pe care aceasta din urmă n-a fost în măsură s-o asigure: dreptatea şi pacea. Vom face asta în Biserică, această Biserică uneori cu chipul marcat, dar mereu care se naşte, care generează apostoli capabili să îndrăznească pentru ca acest pământ să nu fie niciodată lipsit de speranţă şi de iubire.

Se pune adesea întrebarea: creştinismul va muri? Personal îmi pun o altă întrebare; când va începe creştinismul să existe?

Ceea ce este în acelaşi timp minunat şi cutremurător este că Dumnezeu ne lasă liberi. Noi îi putem spune "nu" lui Dumnezeu! Avem puterea de a ne mântui sau de a ne pierde. Problema nu este nici moartea, nici absurdul, este libertatea. Aşa este Dumnezeu, aşa este omul. Ceea ce-l face pe marele poet german contemporan cu Goethe, Friedrich Hölderlin, să spună: "Dumnezeu l-a creat pe om, aşa cum marea face continentele, retrăgându-se".

Federalismul ca necesitate

Unul dintre cele mai sacre fundamente constituţionale din istoria statului român (modern sau post-modern, că altul nu a mai existat) este organizarea administrativ-teritorială unitară, deşi două dintre cele mai importante episoade din biografia sa, Unirea Mică din 1859 şi Marea Unire din 1918, sugerau o cu totul altă direcţie, iar situaţia internă şi europeană din prezent oferă mai multe motive în favoarea acestei evoluţii ratate.

Astăzi însă, oricum ar sta lucrurile în ceea ce priveşte trecutul, nevoia de a regândi organizarea administrativ-teritorială a statului român este larg recunoscută în contextul procesului de eficientizare a administraţiei publice şi a procesului de „regionalizare” declanşat de integrarea în Uniunea Europeană. Cu toate acestea, propunerile politice şi dezbaterile publice în această privinţă sunt blocate în limitele concepţiei administrative a statului unitar, care sunt complementate cu câteva idei de reformă implementate fără prea mult succes în cursul ultimelor decenii de Franţa, arhetipul statului unitar european, cum ar fi profesionalizarea şi mărirea libertăţii de acţiune a managerilor agenţiilor guvernului central în teritorii – aşa-numita deconcentrare – şi creşterea moderată a competenţelor organismelor politice locale alese (primării, consilii judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale) – aşa-numita descentralizare, la care se adaugă crearea în paralel a unor „regiuni europene de dezvoltare”, fără nicio consistenţă în realitatea socială locală, administrate de birocraţi centrali şi prefecţii din judeţe în cooperare cu preşedinţii de consilii judeţene, al căror singur obiectiv este să încaseze cât mai multe subvenţii din fondurile structurale şi de coeziune puse la dipoziţie de Comisia Europeană.

Însă creşterea eficienţiei administraţiei guvernamentale autohtone în furnizarea bunurilor publice nu poate fi separată de aducerea acesteia cât mai aproape de comunităţile locale reale care există în spaţiul geografic, social şi cultural tradiţional al provinciilor istorice româneşti şi de subordonarea acesteia controlului direct al populaţiei locale. Cazul în favoarea federalizării României are la bază atât argumentul eficienţiei, cât şi argumentul controlului democratic.

Care sunt deci provinciile istorice din spaţiul românesc care ar trebui să stea la baza unui viitor stat federal românesc? În primul rând Moldova şi Muntenia, cea dintâi incluzând Bucovina de Sud, teritoriu care – împreună cu Bucovina de Nord – a căpătat o identitate distinctă abia după ce a fost cucerit de Iosif al II-lea în 1775, iar cea de-a două excluzând Oltenia, un teritoriu care, probabil amintire a puternicului cnezat al lui Litovoi – a avut întotdeauna o anumită autonomie şi o identitate aparte în cadrul Valahiei până în epoca modernă; în al doilea rând, Dobrogea, teritoriu achiziţionat de România în 1878, şi Transilvania, însemnând totalitatea judeţelor actuale din interiorul arcului carpatic; în sfârşit, Banat, un teritoriu cu o identitate geografică şi culturală proprie destul de bine precizată, şi actualele judeţe din nordul Carpaţilor Orientali şi din vestul Carpaţilor Occidentali, în speţă Maramureş-Satul Mare şi aşa-numita Crişană, cea dintâi regiune cu o identitate istorică mai bine definită, cel puţin în zona sa maramureşeană, cea de-a doua cu o identitate istorică asociată celei transilvane şi mult mai atenuată între timp.

Aceste opt regiuni, cu o identitate istorică, culturală, socială şi economică destul de clară în majoritatea cazurilor, la care s-ar adăuga Bucureştiul, ca şi „oraş liber” cu un statut egal provinciilor federale, similar statutului avut în prezent de Berlin, Bremen şi Hamburg în statul federal german, reprezintă teritoriile autonome care ar putea sta la baza unei organizări federative a României, o organizare în care suveranitatea ar fi împărţită nu doar între puterea executivă, cea legislativă şi cea judecătorească, ci şi între guvernul federal central şi guvernele provinciale, care trebuie reprezentate în Camera Superioară a Parlamentului Naţional pe baze egale şi cu drept decizional în chestiuni constituţionale, în timp ce în Camera Inferioară reprezentarea ar trebui să se facă proporţional cu populaţia fiecărei provincii.

"Apologia" manipulării subliminale

Diferite opinii cu caracter pervers, create de diverse curente psihologice, se fac vinovate de manipularea consumatorului sau de crearea unor false nevoi pe care acesta le-ar fi respins în condiţii normale de luciditate. Percepţia subliminală este singura teorie dintre acestea care se regăseşte pe bună dreptate în reglementările legale ale majorităţii statelor. Însă ce reprezintă aceasta cu adevărat? Mesajele subliminale pot lua forma unor stimuli slabi, situaţi sub pragul perceptiv, dar susceptibili totusi de a provoca un răspuns din partea organismului receptor[1]. Aceşti stimuli pot influenţa gândurile indivizilor, sentimentele, acţiunile, etc. De aici reiese că percepţia subliminală constă în capacitatea organismului de a înregistra şi a răspunde la stimuli ce nu ating pragul absolut minimal.

Există unele incertitudini în ideea dacă percepţia subliminală creează noi comportamente sau doar întăreşte comportamenul la care un individ este predispus. În acest sens reies unele remarci fundamentale din diferite studii. Prima dintre acestea presupune că indivizi sunt capabili să primească informaţii prezentate la un nivel de care ei nu sunt conştienţi, urmând ca ulterior să evalueze şi să reacţioneze la conţinutul informaţiei, împotrivindu-se conţinutului negativ şi acceptând mai uşor conţinutul pozitiv. În alt plan, consumatorii pot fi învăţaţi noi răspunsuri la niveluri precise de conştiinţă şi pot folosi informaţia subliminală pentru o rezolvare de probleme mai eficientă. Cert este însă că un răspuns predispus nu este întotdeauna necesar pentru o sugestibilitate subliminală care să aibă efect. Noi răspunsuri la stimuli pot fi induse. Pe de altă parte, indivizii nu reacţionează uniform la mesajele subliminale prezentate la acelaşi nivel de intensitate şi durată. Oamenii au niveluri diferite în ce priveşte limita de conştientizare a unui stimul. Însă anumite trăsături de personalitate pot predispune anumite persoane să fie mai sugestibile la mesajele subliminale decăt altele. Deşi aceasta ar putea să scadă eficacitatea globală a aparatelor ce generează stimului subliminali, rămâne întrebarea impactului pe care mesajele subliminale le au asupra populaţiei mai sugestibile. Nu în ultimul rând, eficacitatea mesajelor subliminale poate fi dependentă de starea motivaţională şi emoţională a persoanei.

Certitudinea mea denotă că sugestiile subliminale sunt asemena celor hipnotice. Capacitatea de a ocoli partea critică a spiritului conştient este esenţială pentru a implanta noile sugestii pentru schimbări. De fapt, de fiecare dată când ne confruntăm cu o alegere, putem decide în mod conştient ce decizie să luăm, în funcţie de voinţa şi de dorinţele noastre. Totuşi, spiritul nostru inconştient nu are aceeaşi capacitate de analiză a informaţiei şi el acţionează în funcţie de datele pe care le-a primit ca şi cum ele ar fi adevărate. Este un fapt psihologic admis că suntem conduşi şi influenţaţi de toate impulsurile noastre inconştiente. Astfel, influenţând spiritul nostru inconştient prin sugestie, se pot manifesta schimbări puternice într-un mod foarte natural.

Percepţia subliminală acţionează asupra individului în plan vizual. Într-un film, se poate înlocui, în fiecare secundă, una din imagini cu o imagine care nu are nici o legătură cu filmul (dat fiind faptul că există 24 de imagini pe secundă, aceasta nu va fi deci afişată decât 417/10.000 miimi de secundă). Astfel, unii realizatori de filme horror au folosit imagini ascunse, încorporate în imaginile reale, pentru a întări efectul de nelinişte (de exemplu în versiunea prelungită a filmului Exorcistul de William Friedkin). Imaginile subliminale sunt deci invizibile la o viteză normală. Ochiul nu le va putea vedea şi spectatorul nu se va întreba ce a fost acel lucru de pe ecran pe care l-a văzut pentru foarte puţin timp decât dacă ştie că există o imagine subliminală pe care să o caute şi asupra căreia să se concentreze. Numai atunci va putea să o întrezărească şi, chiar dacă nu a văzut-o înainte, acum, când ştie unde este, va putea să o vizualizeze. Iată un singur exemplu, printre multe altele, de folosire a subliminalului vizual: în timpul alegerilor americane din anul 2000, s-a descoperit din întâmplare o imagine subliminală strecurată în spotul publicitar al lui George W. Bush. Această imagine subliminală conţinea o insultă„ (şobolan, gunoi) atunci când spotul făcea referire la concurentul său, Al Gore. După spusele celor care au creat spotul ar fi fost vorba de o greşeală tehnică. Oricum ar fi, conform unui studiu condus de Joel Weinberger, de la Universitatea Adelphi din Statele Unite, acest spot putea creşte părerile negative ale alegătorilor împotriva candidatului vizat.

Subliminalul sonor nu se bazează pe durată, ca subliminalul vizual, ci pe intensitate. O frază, de exemplu, este difuzată la un nivel prea scăzut pentru a fi percepută în mod conştient. Totuşi creierul o înregistrează şi o decodează. Atunci când ascultăm o melodie care conţine mesaje subliminale, în general nu auzim decât melodia. Melodiile alese sunt la bază sintetizatori care formează pânze sonore fără rupturi evidente. Mesajul subliminal este pur şi simplu prezent la un nivel inferior celui de 20 sau 30 de decibeli, folosind efectul de mască bine cunoscut de la munca de cercetare a lui Wegel, Lane şi Fletcher. Acest procedeu interzice recunoaşterea conştientă a mesajului ascuns în spatele muzicii. O altă metodă este ca mesajele subliminale să fie înregistrate în zona de frecvenţă situată la limita percepţiei umane a auzului (între 14000 şi 20000 Hertzi). O altă tehnică este codarea mesajelor subliminale pe un zgomot alb. Pe 10 septembrie 1979 revista Times relata: cincizeci de magazine din Statele Unite şi Canada instalaseră un sistem subliminal pentru a evita furturile din raioane. Inventatorul său, doctorul Hal Becker, a suprapus pe muzica difuzată în magazine mesaje subliminale care sugerau să nu furi: eu sunt cinstit. Dacă fur voi fi prins şi trimis la închisoare. Furturile s-au redus cu 37%, economisindu-se 600 000 de dolari pe parcursul a nouă luni de folosire a sistemului.”

Concluzionând, percepţia subliminală funcţionează ca o “maşină de fabricat zei” (ca să reiau o o expresie sugerată de psiho-sociologul Serge Moscovici), ca formă disimulantă de violentare simbolică ce impune anumite ierarhii, preferinţe, atitudini cu pretenţia de a fi generealizate, însuşite de către toate persoanele. Percepţia subliminală are drept rezultat alinierea consumatorului la aceleaşi cunoştinţe şi valori, ceea ce este deosebit de periculos în plan psihologic, moral şi spiritual. Ceea ce se produce în fond este un atac la adresa persoanei deoarece se pereclitează unicitatea gândirii şi a simţirii, intimitatea spirituală. În acest fel este facilitată manipularea prin acceptarea aceloraşi simboluri culturale, fiind ameninţate specificitatea şi particularul. În momentul în care toţi avem acces la aceleaşi cunoştiinţe şi valori (prin media, de pildă), când suntem ca şi alţii, când facem precum toţi, când vrem ceea ce vor şi alţii, riscul depersonalizării devine maxim, ajungem o turmă omogenă, o masă manevrabilă, şi aceasta datorită manipulării subliminale. De aceea percepţia subliminală o consider a fi factor de polarizare monolitică a culturii, ceea ce este un semn al ne-dezvoltării normale în diversitate.

---

[1] Ştefan Prutianu, Antrenamentul Abilităţilor de comunicare, Limbaje ascunse, Polirom, Iaşi, 2005, p. 207

Consumismul desacralizator

Ciclul sărbătorilor de iarnă al căror "initio" este identificat a fi cu prima duminică din advent (în tradiţia latină) şi Sfântul Nicolae (tradiţia bizantină) primeşte conotaţii consumiste în lungul proces de liberalizare a economiei integrate de piaţă, a cărei menire este de a manipula fiinţa umană, lăsând-o într-o umbră a relativismului contemporan în care sacrul devine profan. Ofertelor consumiste venite în flux continuu din partea societăţii capitaliste, post-capitaliste creştinii răspund într-un regim tragi-comic devenind incapabili să înţeleagă mesajul biblic al acestei sărbători, limitând în acest fel naşterea lui Cristos la produse industrializate, mesaje standarlizate, preţuri modice şi vacanţe/concedii plastice şi provocatorii. În acest context asistăm la o o simplă poveste re-actualizată a Crăciunului a cărui impact personal sau comunitar este irelvantă în plan spiritual. Pierdându-se în neatenţia generală a consumatorului, spiritul creştin al sărbătorii pierde anvergura şi reactualizarea divinului devenind o simpla semnificaţie de ordinul doi.

Din viabilitatea sărbătorii în plan comercial rezultă aducerea în prim plan a rolului economic al acestui eveniment anual, mai presus de activităţile spirituale desfăşurate de clerul riguros şi rupt el însuşi de sacralitate. Sentimentul alienării consumismului exacerbat şi efectele pierderii sensurilor spirituale fundamentale se fac simţite pe tot mai multe planuri. Necesitatea sacralităţii şi încercarea omului de a umple golul spiritual a devenit aproape inexistentă omului capitalist fapt dovedit de realităţile psiho--sociale. Dorinţa umană de "a fi" se manifestă din ce în ce mai mult numai în plan economic, iar schimburile comerciale şi schimbul de produse şi servicii au devenit vectori prin care nevoia de spiritualitate a individului se cere a fi satisfăcută. Sărbătoarea naşterii lui Cristos a devenit un simplu produs al respectului şi dragostei limitându-se de a fi percepută ca un brand supraevaluat care interacţionează profund la nivel emoţional cu consumatorul. Elementele cheie creştine, misterul şi sacrul, sunt înlocuite de concepte brand precum senzualitate şi intimitate, ce devin schimbul unei tranzacţii comerciale. În acest sens desacralizarea sărbătorilor de iarnă reprezintă efectul vizibil al unui fenomen mult mai profund. Loialitatea consumatorului faţă de Crăciun şi fenomenele emoţionale profunde şi complexe care însoţesc această relaţie pot fi explicate doar prin caracteristicile intrinseci ale "brandului desacralizator" şi prin efectele de succes ale diferitelor campanii de promovare a acestuia. Din această pricină desacralizarea sărbătorilor de iarnă se manifestă ca o dorinţă perversă a consumatorului prin trăiri afective manifestate în conturarea celui mai puternic brand occidental numit Crăciun. Societatea consumistă doreşte o uniformizare a culturii din interesele materiale şi economice ale unei oligarhii, ce refuză să cunoască cadrul de valori culturale şi religioase prin branduirea sărbătorii natale a divinităţii creştine, pentru care valorile morale sunt inexistente, ceea ce fac poziţionarea ofertei lor prin decadenţă morală.

Analizând profund fenomenul brand-uirii Crăciunului, tot mai vizibil în activitatea, în mentalitatea şi în comportamentul uman, constat existenţa a numeroşi factori, mijloace şi forme de desacralizare a sărbătorii naşterii lui Cristos. După provenienţa şi modul de desfăşurare a acestor factori, ei pot fi împărţiţi în două mari grupe: interni şi externi. Prima categorie de factori sunt generaţi de către necredinţă, relativism şi opoziţia (uneori dreaptă) anumitor persoane faţă de cler şi instituţiile ecleziale. A doua categorie este prezentată ostentativ pe căile mediatice care are drept scopuri principale înlocuirea valorilor religioase cu cele ale secularismului exacerbat şi crearea unui brand bine poziţionat în mintea cosnumatorilor, indiferent de apartentenţa religioasă. De aici reiese certitudinea că acţiunea de desacraliazare este o consecinţă directă, pe o parte, a promovării brandului Crăciunului, iar pe de altă parte a decadenţei religioase. Evidenţa acestui fenomen este în imaginarul colectiv internaţioanal ca o vitalitate excesivă din conduita personală a individului.

Neoliberalismul între utopie şi revoluţie permanentă

Prăbuşirea comunismului în Europa de est nu a însemnat revenirea la o societate normală; a marcat doar trecerea la o nouă utopie ale cărei rădăcini istorice se găsesc în aceeaşi Epocă a Luminilor. Cu alte cuvinte, românii au abandonat idealurile comuniste pentru utopia neoliberală. Toate partidele şi coaliţiile aflate la cârma ţării în ultimii 20 de ani au încercat să pefecţioneze mecanismele de integrare a României în noua ordine europeană şi globală, o ordine ce a stat, cel puţin până la declanşarea crizei mondiale, sub semnul neoliberalismului.

În România postdecembristă, neoliberalismul a fost asimilat capitalismului, făcând imposibilă orice discuţie privitoare la filiaţia dintre utopia neoliberală şi cea comunistă.

Care ar fi elementele utopice din gândirea neoliberală? În primul rând, tehnoglobalismul, credinţa milenaristă a convergenţei economice şi culturale, a amalgamării tuturor particularităţilor regionale şi naţionale într-un spaţiu global, fluid şi omogen, aşa-numita „piaţă mondială integrată“. În viziunea liberală, România, ca neam şi naţiune istorică, este irelevantă; particularităţile ei contează doar în măsura în care românii alcătuiesc o „comunitate de consum“ specifică. Trebuie să devenim un simplu „segment de piaţă“ în cadrul UE şi „resurse“ umane ieftine, să respectăm mereu logica globală care ignoră sau încalcă făţiş interesele noastre naţionale. Regăsim aici vechea schemă universalistă a Epocii Luminilor: o civilizaţie planetară poate fi construită din temelii pe baza unor abstracţiuni transcendente, în cazul acesta „piaţa liberă“.

În ciuda duşmăniei dintre ei, neoliberalismul şi marxismul sunt ideologii iluministe care văd împlinirea omenirii într-o utopică civilizaţie universală. Ambele ideologii postulează primordialitatea factorului material; sunt înfeudate determinismului economic; manifestă o profundă ostilitate faţă de creştinism şi tradiţiile comunităţilor organice (there is no such thing as society, spunea Margaret Thatcher), interpretează în mod reductiv şi tendenţios istoria; se adresează unei abstracţiuni (homo oeconomicus şi homo sovieticus); profesează o teologie socială asemănătoare: bolşevicii considerau comunismul drept punctul final al evoluţiei istorice a omenirii, pentru neoliberali şi neoconservatori, acest punct este atins de „capitalismul democratic global“ şi „piaţa mondială integrată“.

Un alt punct comun dintre bolşevici şi neoliberali, mai ales cei de orientare neoconservatoare, este folosirea metodică a violenţei în scopul eliberării omenirii, pentru crearea unei lumi mai bune şi a unui „om nou“. În timpul Revoluţiei Franceze, iacobinii au fost cei care au pus în practică pentru prima dată ideea puterii purificatoare a violenţei, a „distrugerii creatoare“ pe baza căreia se construieşte o nouă lume (între 1792-1794, în timpul Terorii, au avut loc ucideri în masă, de intensitatea celor din Cambodgia lui Pol Pot).

Am da dovadă de naivitate dacă i-am considera doar pe comunişti urmaşii iacobinilor. Neoconservatorii cred cu ardoare în conceptul de „distrugere creatoare“, pe care îl aplică atât în economie, cât şi în viaţa socială. De pildă, americanul Michael Ledeen, o importantă personalitate neoconservatoare, privind America dintr-o perspectivă troţkistă (mulţi neoconservatori americani au fost troţkişti în tinereţe), consideră SUA o naţiune a revoluţiei permanente: „Distrugerea creatoare este celălalt nume al nostru, pe care îl folosim atât în plan intern cât şi în afara graniţelor. Dărâmăm vechea ordine în fiecare zi, din lumea afacerilor şi până în cea a ştiinţei, literaturii, artei, arhitecturii, din domeniul cinematografiei până în cel al politicii şi justiţiei“.

Mai aproape de noi, în cartea Reconstructia Dreptei, domnul Dragoş Aligică propune o formulă româneasca a „distrugerii creatoare“: „conservatorismul schimbării“. Deşi mimează „moderaţia“, ca majoritatea neoconilor dâmboviţeni, domnul Aligică sună goarna revoluţionară; somează neamul românesc să-şi „recontruiască identitatea“, nu pe linia istoriei şi firii sale, ci pe linia „experimentului occidental modern“ al „capitalismului democrat liberal“. Transformarea noastră în cobaii utopismului neoliberal se dovedeşte o „necesitate istorica“ – „este un trend istoric. Nu inevitabil, dar destul de ferm“. Acţionând ca nişte buni marxişti, românii trebuie să meargă neapărat în direcţia istoriei, un mers care trebuie însă conştientizat şi asumat deplin: „Iar România se mişcă rapid în direcţia conştientizării şi asumării pe deplin a acestei identităţi“.

Spre deosebire de colegii lor din SUA sau Marea Britanie, neoliberalii români n-au avut mijloacele necesare pentru a se angaja masiv în inginerii sociale pe alte meleaguri (Guvernul neoliberal al României participă totuşi în operaţia de nation building din Irak şi Afganistan). În interiorul graniţelor ţării, au avut însă grijă să concentreze puterea economică, politică şi culturală (simbolică) pentru a transforma omul într-o marfă ieftină; i-au distrus românului coeziunea socială şi au intensificat predispoziţiile egoiste şi speculative ale agenţilor economici privaţi.

Întrucât „laissez-faire“-ul este prin esenţa sa o ideologie etatistă şi antidemocratică - „piaţa liberă“ s-a născut şi a existat întotdeauna prin forţa statului - intelectualii şi politicienii neoliberali/neoconservatori n-au avut scrupule să înmulţească şi să lungească tentaculele statului. În lumea răsturnată pe care au creat-o, colaborarea cu „stânga“, stipendierea lor de catre stat, moguli, marile corporaţii şi fundaţiile transnaţionale stă în firea lucrurilor.

Marea „realizare“ a revoluţiei neoliberale este politică şi ideologică. Precum comuniştii gramscieni, neoliberalii şi „neoconii de la Dunăre“ au reuşit să-şi asigure „hegemonia culturală“. În universităţile româneşti, începând cu catedrele de ştiinţe sociale sau filosofie până la cele de economie, tineretul este îndoctrinat cu preceptele „capitalismului democratic global“. Marx a fost înlocuit cu Hegel, Popper şi Mises. De la Hayek, neoconii şi neoliberalii noştri au preluat argumentele în favoarea utopiei „pieţelor spontane“ şi teza mult îndrăgită a „naţionalismului, formă de tribalism“; la Popper i-a încântat „ingineria socială bucată cu bucată“ care se opune „ingineriei sociale utopice“ a bolşevicilor, considerată brutală şi ineficientă. La Mises, au apreciat christofobia şi atacul radical la adresa creştinismului, considerat „o religie a urii“ (spre deosebire de neoconi, care au grijă să nu atace deschis creştinismul, ba chiar se folosesc de el în chip oportunist, Mises lasă să-i scape porumbelul din gură: „Un creştinism viu nu poate exista, se pare, alături de capitalism“).

Bolşevicii au acţionat pe faţă, folosind represiunea şi teroarea pentru a-şi impune utopiile. în spaţiul est-european, neoliberalii au preferat să recurgă la violenţa „soft“ a manipulării şi agitaţiei ideologice: PR, publicitate, propagandă, lobby, presiuni politice etc., mass-media, bloguri pe Internet etc. Scopul este însă acelaşi: reprimarea oricărei rezistenţe organizate şi a oricărei forme de gândire independentă. Veghează ca nimeni să nu le conteste hegemonia culturală şi politică, să nu le zdruncine baza economică.

Criza economică mondială a spulberat însă utopismul neoliberal şi a dezvăluit consecinţele lui catastrofale. Fanteziile „laissez-faire“-ului au fost complet discreditate. Printre ruinele „capitalismului democratic global“, popoarele au început să construiască alternative locale. Periferiile caută acum să fie sustenabile, să nu mai depindă de centru. Aceasta „nouă ordine mondială“ informală, crescută de la firul ierbii, a luat prin surprindere „elitele“ neoliberale din România. Izolate de lumea reală, ele continuă să debiteze aceleaşi platitudini ideologice despre „guvernul minimal“, „pieţele autoreglante“ şi „conservatorismul schimbării“. Continuă să se hârjonească cu socialiştii în aceeaşi băltoacă plină cu noroi „oligarhic“. Asta în timp ce România se prăbuşeşte economic sub greutatea incompetenţei şi a jafului mafioto-corporat.

În ţările occidentale locul neoliberalismului nu va fi luat probabil de etatismul keynesian, un medicament cu efect euforizant pe termen scurt dar ale cărui consecinţe sunt potenţial catastrofale. „Noua ordine“ va oferi multiple modele alternative. „Statul pieţei“ (Phillip Blond – v. A Treia forţă. Economia libertăţii: Renaşterea României profunde, Ed. Logos, 2009, pp. 155-160), care îmbină iresponsabilitatea birocraţiei etatiste cu venalitatea pieţelor monopoliste va fi înlocuit de un „stat al proprietarilor“ şi o economie care îmbină răspunderea cetăţenească şi eficienţa pieţelor remoralizate.

Noua economie a pornit deja motoarele. Cu trei luni înainte de alegeri, pe care le-a şi câştigat, Partidul Conservator din Marea Britanie a anunţat măsuri radicale de lichidare a moştenirii neoconservatoare. De data asta nu mai este vorba de schimbări cosmetice, „se umblă“ la fundamente. În SUA există o adevărată rebeliune populară împotriva globalismului şi capitalismului financiar. Dictate de sus, măsurile socialist-keynesiene ale Administraţiei Obama se dovedesc la fel de ineficiente ca şi soluţiile „pieţei libere“. Viitorul economiei americane pare să fie întoarcerea la „local“, subsidiaritate şi sustenabilitatea regională, la o organizare descentralizată a vieţii economice în care tradiţiile vor deţine un loc central.

Cât timp vor mai accepta românii entropia socială şi dezastrul economic generate de experimentele neoliberale? Cât timp vom pleca urechea la explicatiile fantasmagorice ale elitelor stipendiate? Cât timp vom mai amâna remoralizarea pieţelor, relocalizarea economiei şi recapitalizarea nevoiaşilor? A venit vremea să abandonăm tentativele de a mai drege sistemul cu oamenii şi metodele sistemului. Nu mai putem tolera ca politica să se confunde cu lupta dintre oligarhii semi-independenţi (Dinu Patriciu, Sorin Ovidiu Vântu) şi cei dependenţi de stat (George Păunescu, Dorin Cocoş etc.). Cum un oligopol privat nu poate fi dres prin acţiunea unui monopol public, nici statul român nu va fi eficientizat de către moguli prin privatizarea funcţiilor şi organismelor sale.

Soluţia consta în renunţarea la modelele neoliberale şi socialiste neviabile, pe de-o parte, iar, pe de altă parte, în restaurarea sănătaţii economice şi spirtuale a României pe baze complet diferite. Cu cât trecem mai hotărât la aplicarea practicilor economice alternative, cu atât vom reveni mai rapid acasă, la firescul lui „prin noi înşine“, cu atât mai multe şanse vom avea să evităm catastrofa ce pare acum iminentă.

Postmodernism, hedonism şi manipulare

Postmodernismul presupune, înainte de toate, negarea antecedentului său, anume a modernismului. In contextul în care sunt luate în discuţie conceptele aici, modernitatea se caracterizează prin prezenţa marilor ideologii iluministe, liberalismul şi socialismul. Epoca modernă s-a fundamentat pe primatul iluminist al ideilor, pe o anumită ordine instituţională, pe afirmarea individualităţii, pe proprietate privată, libertate şi egalitate a oamenilor în faţa legii. Istoria şi cunoaşterea istoriei aveau o importanţă aparte, deoarece evenimentele trecutului aveau un sens pentru prezent. Din punctul de vedere al prezentului, evenimentele din trecut trebuiau cercetate şi cunoscute, în măsura în care consecinţele lor se regăseau în atingerea obiectivelor prezentului. De altfel chiar importanţa şi relevanţa unui fapt al trecutului, caracterul acestuia de fapt istoric, erau judecate prin bogăţia, durata şi profunzimea consecinţelor pe care le-a produs pentru prezent. Orice fapt determinat din prezent nu este altceva decât propria sa istorie, întreaga sa istorie. Cunoaşterea prezentului presupunea cunoaşterea faptelor din trecut ca pe o condiţie indispensabilă. Iar faptele din trecut care s-au consumat fără să fi produs consecinţe importante pentru prezent, sunt fapte care ţin de ordinul accidentalului, lipsite de sens şi ca atare neinteresante pentru cunoaşterea istoriei. Totodată, cunoaşterea trecutului relevă un sens nu doar pentru prezent, ci şi pentru viitor. Aşa s-a născut ideea hegeliană că istoria în ansamblu are un sens şi că acesta este progresul către libertate. Aceasta a fost paradigma dominantă până către sfârşitul secolului XX.

Postmodernismul în plan ideologic înseamnă, dimpotrivă, o respingere radicală a trecutului, deconstrucţia oricărei componente a culturii fiind marota sa fundamentală. In postmodernism, trecutul nu trebuie să existe ca un ceva care ar avea o consistenţă de sine stătătoare, ci trebuie deconstruit, resemnificat ca fiind nesemnificativ, pentru a-i elibera pe oamenii din prezent de concluziile la care ne-ar putea obliga. In politică, postmoderniştii susţin că nu există un criteriu obiectiv de evaluare, ci toate poziţiile sunt subiective şi arbitrare. Politica a devenit o preocupare frivolă şi lipsită de însemnătate pentru modul în care oamenii de rând îşi trăiesc viaţa. Se crează ceea ce s-a numit o nouă generaţie de stiluri politice, care caută să respingă trecutul şi tradiţiile ideologice. Nu mai există o istorie şi o identitate fixă, ci totul se relativizează: naţiunea, religia, etnia, doctrinele politice şi chiar sexul. Se pretinde politicii şi politicienilor să se adecveze în raport cu aceste identităţi labile şi volatile, renunţând la fermitate şi consecvenţă ideologică. Partidele şi personalităţile care fac politică nu mai trebuie să fie preocupate de principii şi identitate doctrinară, ci de imagine. Este adevărat, postmodernismul se acordă prioritar cu politicile liberale, dar dacă toate poziţiile politice pot fi considerate ca fiind la fel de adevărate sau false, atunci susţinerea totalitarismului apare ca fiind la fel de legitimă ca şi aceea a liberalismului.

In fond, această destrămare programatică a amintirii istorice nu este ceva cu desăvârşire nou. Regimurile totalitare din secolul XX au fost primele care au acţionat metodic pentru distrugerea acestei forţe identitare. Bolşevismul a desfiinţat practic istoria, întrucât a resemnificat-o ca luptă de clasă. Nazismul a falsificat masiv istoria, resemnificând-o prin prisma pretinsei excelenţe a unei rase, la fel cum există şi azi ideologi în Statele Unite care vorbesc despre o presupusă excelenţă americană. Falsificările de factură totalitară nu ar fi fost posibile, dacă nu ar fi fost creată o anumită receptivitate psihologică în rândul maselor care constituie ţinta manipulări.

Un contemporan şi un observator atent al mistificărilor naziste, l-am numit aici pe psihiatrul şi filosoful Karl Jaspers, a descris detaliat, în perioada imediat postbelică, aceste mecanisme psihologice într-o manieră valabilă şi azi. Puterea politică de tip totalitar este intens interesată în desfiinţarea culturii istorice, pentru că istoria este o sursă a independenţei umane, pentru că un om care şi-a rupt punţile cu trecutul trăieşte în pura instataneitate şi se livrează cu mai multă uşurinţă situaţiei date şi întâmplării, adică este incomparabil mai uşor de manipulat politic. Oamenii au, mai susţine Jaspers, o enigmatică înclinaţie spre obedienţă, ba chiar fac dovada unei adevărate abjecţii, atunci când se pune problema să aprobe un regim politic dictatorial. Fără o astfel de complicitate a omului de rând, instaurarea dictaturilor nu ar fi fost cu putinţă. Cei mai expuşi să consimtă sunt apatrizii, dezrădăcinaţii, constrânşi să trăiască de pe azi pe mâine, lispiţi de orizontul unui plan propriu de viaţă… Atari oameni sunt în întregime la cheremul aparatului politic. Când patria, originea etnică şi familia devin ceva indiferent, când tradiţia este eliminată iar educaţia se reduce exclusiv la însuşirea de cunoştinţe utile, atunci putem fi siguri că omul se îndreaptă către un abis.

Dacă este adevărat că apatrizii şi dezrădăcinaţii despre care vorbeşte Karl Jaspers sunt cumva constrânşi să se afle la discreţia manipulării politice, există şi o altă tendinţă care crează condiţii propice pentru masificare şi manipulare, anume înclinaţia cvasigeneralizată către un stil de viaţă hedonist.

Hedonismul contemporan constă în consumul nemăsurat. Ieşitul la cumpărături, o activitate tranzitorie în fapt, a devenit un scop în sine, stimulat şi de lumea iluzorie a reclamelor TV. Termenul de shopping a devenit concept şi a căpătat o circulaţie internaţională. Shoppingul devine hobby şi ocupă o parte considerabilă a timpului omului de azi. Oamenii intră în supermarketuri ca să se relaxeze şi să privească la mărfuri, ca într-o galerie de artă. Doamnele nu îşi mai etalează toaletele la biserică, ci la shopping.

Hedonismul ca atare a fost teoretizat încă din antichitate, de către Platon în Gorgias. Aici omul era conceput ca un vas, sub raportul dorinţelor sale. Satisfacerea unei dorinţe şi reapariţia ei ulterioară sau apariţia altei dorinţe noi era văzută ca un proces succesiv de „umplere” şi „golire”. Dar „vasul” omului postmodern nu se umple niciodată. De cealaltă parte, societatea de consum caută să vândă orice, chiar şi lucrurile inutile, în pofida evidentei lipse de necesitate. Se crează noi mode şi se impun noi modele, prin publicitate excesivă şi specioasă, încât nevoia înlocuirii produsului demodat devansează cu mult orice uzură fizică sau morală. Dacă individul nu este îmbrăcat trendy şi dacă nu posedă lucruri de ultimă generaţie, de la telefon la automobil, se cheamă că imaginea lui are de suferit, că este un nimeni. Nu mai contează deloc ceea ce individul este în sine, ci numai imaginea în care el apare în ochii celorlalţi. De aici şi preocuparea obsesivă pentru imagine, fie şi înşelătoare, o preocupare menită să atenueze diferenţa tot mai mare între ambalaj şi conţinut. După cum plăcerea deţinerii în sine şi a etalării sunt menite să compenseze toate motivele de frustrare şi refulare. Incât hedonismul născut din posesiune şi trecerea pervertită a lui a fi în a avea depăşeşte, se pare, cealaltă componentă a hedonismului contemporan, libertinajul sexual.

Relaţiile interpersonale de ordinul sexualităţii pun de asemenea în prim plan dimensiunea hedonistă. Acestea se practică având drept scop principal satisfacţia libiduală, mai puţin regenerarea instituţiei familiei sau ideea de sacrament indusă de religie. Viaţa sexuală este sustrasă oricărei normativităţi morale, religioase sau juridice. Omul postmodern mediu este amoral şi fals religios. Iar în ceea ce priveşte latura juridică, obiectivul lui pare a fi unul singur, obţinerea recunoaşterii uniunii homosexuale ca fiind legală. De la homosexualitatea tolerată, privită ca o chestiune strict privată, s-a trecut treptat la impunerea ei agresivă, ca manifestare publică. Problema este ca o armă cu două tăişuri. Pe de o parte SUA şi statele europene, din motive de calcul şi din cinism, încurajează homosexualitatea şi manifestarea ei publică, deoarece un om depravat, adică rupt de tradiţiile şi de normativitatea moral-religioasă, este mai uşor de manipulat. La fel ca şi individul captiv shoppingului, cel captiv hedonismului sexual va fi dezinteresat de politică, dezangajat, lipsit de opinii proprii, o pradă relativ uşoară pentru manipularea politică circumstanţială şi periodică. Asta pe termen scurt. Pe termen lung însă, este de prevăzut că homosexualitatea şi libertinajul în speţă sunt de natură să slăbească grav instituţia familiei tradiţionale şi să conducă la o scădere progresivă a natalităţii, până la o catastrofă a civilizaţiei occidentale.

Viitorul mai îndepărtat al Europei va fi, demografic vorbind, adjudecat de către musulmanii poligami şi de către micile comunităţi etnice care se vor încăpăţâna să trăiască tradiţionalist creştin. In rest, Europa se va scufunda singură în mocirlă, din cauza propriei sale depravări. Peste tot, lumea musulmană cunoaşte o adevărată explozie demografică. Populaţia islamică a crescut, de la 12% din populaţia globului, cât reprezenta la anul 1900, la aproximativ 20% în anul 2000. Frecvent, în ţările islamice un singur bărbat, împreună cu cele 3 – 4 neveste legitime, formează o singură familie, care poate procrea până la 20 – 30 de copii. Pierderile reprezentate de tinerii morţi în războaie sau în atentate sinucigaşe sunt acoperite şi depăşite cu o repeziciune uimitoare. Astfel că ceea ce nu au reuşit să facă turcii cu sabia, timp de secole, sau jihadiştii de azi cu atentatele teroriste, vor face musulmanii aparent inofensivi, stabiliţi legal în Europa de Vest, cu o sexualitate bine disciplinată moral-religios. A recomanda europenilor autohtoni de azi să treacă la poligamie instituţionalizată şi să renunţe la metodele contraceptive, în scopul contracarării creşterii demografice a concetăţenilor lor musulmani, pare a fi nerealist. A mai făcut-o cineva, filosoful austriac Christian von Ehrenfels, după primul război mondial şi a fost luat în derâdere. Dar reorientarea către concepţia creştină cu privire la sexualitate şi familie este un lucru realist şi la îndemâna noastră.

O abordare reală a evului mediu

Când vorbim de evul mediu, mulţi retrăiesc în faţa ochilor scene de război, de condamnări la moarte, de ritualuri magice, de mănăstiri pline de călugări dubioşi şi de alte evenimente., care de multe ori au fost exagerate de către unii istorici. Sigur că Evul mediu a avut părţile sale obscure, asemenea fiecărei epoci istorice, precum inchiziţia, cruciadele, etc., însă nu trebuie să uităm aspectele sale pozitive precum: înfiinţarea primelor universităţi, întemeirea ordinelor mendicante, îngrijirea şi transcrierea manuscriselor, constituirea scolasticii, etc. Toate acestea dacă sunt considerate în cadrul istoric, cultural şi social în care ele au apărut şi s-au afirmat pot fi înţelese mult mai bine, decât dacă se pleacă, în analiza lor, de la concepţii preconcepute şi prejudecăţi interesate.

De îndată ce ne întrebăm în ce domeniu şi în ce măsură pregătea Evul Mediu un viitor în care era cuprins prezentul nostru, părăsim cu bună ştiinţă istoria pură. Judecăţile pe care le formulăm despre prezent revin atunci când asupra trecutului, astfel încât doi martori, de acord asupra aceloraşi fapte, vor considera excelentă sau funestă influenţa pe care o mai poate exercita un gânditor din secolul al XIII-lea asupra spiretelor din vremea noastră. De aceea, evul mediu rămâne pentru noi un semn de contradicţie. Obiect al unei admiraţii pline de recunoştiinţă, pe care unii o împing până la cult, el este şi obiectul unei detestări cordiale, care se exprimă în ziare, la întrunirile electorale sau în programul unor partide politice. Nu avem câtuşi de puţin de gând să punem capăt acestor neînţelegeri, dar simpla lor existenţă dovedeşte că mai ţinem încă de Evul mediu prin legături destul de puternice. În acest sens în mod vădit, secolul al XIII-lea mai constituie şi azi un trecut viu. Pentru orice gândire occidentală, a-şi ignora Evul mediu înseamnă a se ignora pe sine. E puţin spus că evul mediu e aproape de noi, el e în noi, şi nu ne vom debarasa de istoria noastră renegând-o, aşa cum un om nu se desparte de viaţa lui anterioară uitându-şi trecutul. Ce ar fi istoria românilor fără personalităţi precum: Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Ştefan ce Mare, Vlad Ţepeş, Iancu de Hunedoara, Matei Corvin sau Mihai Viteazul, care au construit o identitate naţională acestui popor?

Există cultură medievală? Ştim cu toţii că acestă perioadă, cunoscută sub denumirea de Ev mediu, cel puţin în Occident, dar nu numai, este profund caracterizată de creştinism şi de o cultură predominant creştină. Sigur că acest lucru nu a împiedicat dezvoltarea gândirii în general, însă ea a fost, în mod inevitabil, tributară doctrinei creştine. În argumentarea aceasta doresc să evoc un exemplu care să sprijine afirmaţiile mele. În acest sens aduc în atenţia cititorilor mei, că o caracteristică a filosofiei medievale, este strânsa legătură dintre raţiune şi Revelaţie, dintre raţiune şi credinţă. Biblioteca unui filosof medieval, conţinea mai întâi Biblia, apoi operele lui Aristotel şi comentariile la acestea. Însă nu este perfect legitim să vorbim doar de cultură creştină în perioada evului mediu deoarece aceasta ar ascunde un echivoc. Este relevant faptul că, mergând pe acelaşi exemplu, filosofia a cunoscut diferite influenţe păgâne, islamice şi ebraice în această perioadă. În alt plan apariţia marilor universităţi renumite astăzi îşi are originea în Evul mediu, care au fost suţinute de autorităţile civile şi Biserică. În acest sens trebuie remarcat că Universitas nu desemnează în evul mediu ansamblul facultăţilor dintr-un oraş, cum tind să creadă unii, ci ansamblul persoanelor, profesori şi studenţi, care iau parte la procesul de învăţământ desfăşurat în localitatea respectivă. Este elocvent exemplul universităţilor Sorbona, Oxford şi Bologna.

Ultima chestiune pe care doresc să a aduc în atenţie este apariţia scolasticii al cărui rost este de a ajuta omul să raţioneze. Scolastica trebuie identificată a fi acel exerciţiu al activităţii raţionale care are drept scop demonstrarea şi clarificarea adevărului cu ajutorul raţiunii (şi al credinţei). Etimologic acest concept reprezintă filosofia şcolii ce are ca forme de învăţare: lectio (comentarea unui text) şi disputatio (discutarea unei probleme folosindu-se argumente pro sau contra). Forma cea mai literară cea mai des întâlnită în această perioadă este cea a comentariilor şi cea a culegerilor de chestiuni. Este de reţinut faptul că scolastica nu se încredea doar în forţele raţiunii dar cerea ajutorul, întregii tradiţii filosofice sau teologice, prin recurgerea la aşa numitele auctoritas. Auctoritas este, de exemplu, decizia unui conciliu, un fragment biblic, învăţătura unui părinte al Bisericii, sau al unui mare filosof păgân, arab sau evreu.

Există Dumnezeu cu adevărat?

În ultimul timp am ascultat diverse opinii cu privire la problemele referitoare la Dumnezeu, care se rezumă în general la două: dacă există şi cine este. Pentru majoritatea opiniatorilor, problema existenţei ia naştere din faptul că nu este evidentă realitatea lui Dumnezeu în timp ce dilema naturii sale pleacă de la absoluta originalitate a realităţii divine, care este diferită de ceea ce reuşim să cunoaştem şi să experimentăm. De aceea consider asemenea altor filosofi că în jurul esenţei divine trebuie să luăm în considerare dacă Dumnezeu există şi cum este sau nu El. Din acest unghi în jurul existenţei divine se ridică trei mari probleme:

1. Dacă este evident că Dumnezeu există;
2. Dacă este demonstrabil acest fapt;
3. Dacă Dumnezeu există;

Pentru abordarea acestei chestiuni este necesar să fac o distincţie reală între componentele fiinţei: esenţa (ce este?) şi existenţa (actul prin care ceva este). Esenţa (obiect al definiţiei) poate fi definită ca o formă pură sau o formă subzistentă, în cazul substanţelor spirituale (îngerii), sau mai poate fi numită ca formă a unei materii în cazul substanţelor materiale (animale, plante). Existenţa nu este un accident al fiinţei ci este actul sau realizarea perfectă, faţă de care esenţa este doar potenţă. Această aplicare a distincţei aristotelice dintre potenţă şi act raportului dintre esenţă şi existenţă demonstrează că fiinţa este în mod esenţial ca act (actus essendi). În baza acestei doctrine, asemenea lui Toma de Aquino, putem să îl concepem pe Dumnezeu ca acea fiinţă în care esenţa şi existenţa coincid. În acest sens Dumnezeu este Fiinţa care subzistă în sine (esse ipsum subsistens). Toate celălalte entităţi nu sunt prin esenţa lor ci doar pentru că primesc fiinţă de la Dumnezeu, adică pentru că participă la Fiinţă, în consecinţă sunt prin participare.

Dincolo de aceste aspecte filosofice existenţa Divinităţii se poate dovedi prin intermediul unor mijloace naturale, precum experienţa şi raţiunea. În acest sens sunt renumite cele cinci căi sistematizate de către Toma de Aquino, care au caracteristica comună de a se inspira din experienţă (de aceea sunt argumente a posteriori).

Prima cale din cele cinci este mişcarea, fiind cea mai evidentă dintre toate deoarece fenomenul pe care îl ia în considerare (mişcarea) este o realitate accesibilă simţurilor. Este sigur şi constatat de simţuri că în această lume unele lucruri se mişcă. Acum, dacă tot ceea ce se mişcă este mişcat de alţii, va fi necesar ca şi cel mişcat să fie mişcat de un al treilea şi acesta de un al patrulea; dar în acest fel nu se poate merge la infinit. Deci, este necesar să se ajungă la un principiu prim al mişcării, care să nu fie mişcat de alţii. Iar acesta este ceea ce toţi oamenii înţeleg prin Dumnezeu (Sum Theol, 1,2,3). Justificarea acestui principiu se face prin doctrina metafizică a actului şi a potenţei. Această doctrină aplicată la mişcare, arată că ceea ce este mişcat, este în potenţă, şi ceea ce mişcă pe alţii este în act. Nici o casă nu poate să fie în acelaşi timp şi din acelaşi punct de vedere în act şi în potenţă, de aceea pentru a găsi o explicaţie concluzivă a mişcării trebuie să ajungem la un act pur, adică la un principiu al mişcării care să fie în sine însuşi netransformabil şi imobil. Cel care are această perfecţiune este numit Dumnezeu.

Cauzalitatea este cea de-a doua cale (orice efect presupune o cauză). Întrucât nimic nu este propria sa cauză (deoarece în acest caz ar trebui în mod logic să se preceadă pe sine), iar seria cauzelor nu poate să meargă la infinit, trebuie să existe o cauză primă necauzzată, şi aceasta este Dumnezeu. Pentru că în toate cauzele eficiente subordonate, prima este cauza intermediară, şi intermediara este cauza ultimei, fie că sunt multe intermediare sau una singură, fiind eliminată cauza este eliminat şi efectul: deci, dacă în ordinea cauzelor eficiente nu ar fi fost o cauză primă nu ar fi fost nici ultima, nici intermediara. Regresând la infinit în cauzele eficiente este asemănător cu eliminarea primei cauze eficiente; şi astfel nu vom avea nici efectul ultim, nici cauze intermediare: ceea ce este în mod evident fals (Sum Theol 1,2,3). Prin acest raţionament nu se intenţionează excluderea unei serii infinite (indefinite), în ordinea cronologică de cauze secundare şi instrumentale, dat fiind că în ceea ce priveste filosofia, nu este respinsă ipoteza existenţei lumii dintotdeauna (creatio ab aeterno). Ceea ce se exclude prin această cale este că o serie infinită de cauze secundare este îndeajuns pentru a satisface condiţia de la care se pleacă, pentru a susţine şi a da consistenţă contingentului cauzelor secundare. Cauzele secundare sunt întotdeauna intermediare sau instrumentale: sunt mediatoare ale realizării care este comunicată efectului, nu sunt primele care generează. De aceea prezenţa cauzelor secundare, adică cotingenţa, postulează existenţa unei cauze prime, un izvor prim al izvoarelor secundare care nu poate fi altul decât Dumnezeu.

Contingenţa. Ce-a de-a treia cale cunoaşte următorul parcurs:

• indicarea fenomenului: Calea a treia este dedusă din ceea ce este posibil şi din ceea ce este necesar (Sum Theol 1,2,3).

• exemplificarea contingentului, adică a ceea ce nu posedă existenţa în mod necesar, ci doar provizoriu (ceea ce se naşte şi moare), prin apelul la principiul cauzalităţii: ceea ce există, începe să existe doar datorită a ceea ce există deja.

• excluderea ipotezei deoarece în seria de generatori de fiinţe care au existenţă în mod provizoriu se poate merge la infinit presupunând o serie infinită de fiinţe necesare în ordinea esenţei şi nu a fiinţării.

• concluzia: Deci, trebuie admisă existenţa unei fiinţe care este prin sine însăşi necesară şi nu-şi are de la alţii propria necesitate, ci este cauza necesităţii altora. Toţi spun că aceasta este Dumnezeu (Sum Theol 1,2,3).

Gradele de perfecţiune. În prezentarea celei de-a patra căi filosoful scolastic urmează următorul parcurs:

• indică fenomenul: A patra cale se ia din gradele care se întâlnesc în lucruri (Sum Theol 1,2,3).

• prezintă eivdenţa contingenţei gradelor prin introducerea principiului cauzalităţii aplicat gradelor ca fiind efecte la maxim: Gradul cel mai mare sau cel mai mic se atribuie diferitelor lucruri conform aproprierii mai mult sau mai puţin de unu mai mare sau absolut... Acum ceea ce este maxim într-un gen dat este cauza tuturor celor care aparţin acestui gen (Sum Theol 1,2,3).

• concluzia: Deci, este ceva care pentru toate fiinţele este cauză e existenţei lor, a bubătăţii şi a oricărei perfecţiuni. Iar pe acesta îl numim Dumnezeu (Sum Theol 1,2,3).

Este observabil faptul că în acest demers este omis cel de-al treilea pas, cel privitor la excluderea unei serii infinite de termeni (în timp ce în calea precedentă lipsea al doilea: solicitarea principiului de cauzalitate, solicitare inutilă, deoarece cauzalitatea era luată ca şi punct de pornire al acestei căi). Omiterea se explică prin faptul că în cel de-al doilea pas este deja o trimitere explicită la maxim şi este evident că despre maxim nu se poate da nici o serie: maxim nu poate fi decât unul.

Finalitatea (ultima cale)- lucrurile lipsite de raţiune au nevoie pentru a-şi atinge finalitatea de o inteligenţă supremă, care să le îndrepte spre un scop, şi această inteligenţă este Dumnezeu. Noi vedem că anumite lucruri care sunt private de cunoaştere, adică corpurile fizice, operează în vederea unui sfârşit aşa cum apare din faptul că ele operează întotdeauna sau aproape întotdeauna în acelaşi fel pentru a obţine condiţia lor cea mai bună, de unde rezultă că nu la întâmplare, ci printr-o predisoziţie ajung la finalul lor... Dar, ceea ce este lipsit de inteligenţă nu tinde către final, numai dacă este direcţionat de o fiinţă cognitivă sau inteligentă, ca şi săgeata de către un arcaş... Există deci o fiinţă inteligentă, care direcţionează toate lucrurile naturale spre un final, şi pe această fiinţă o numim Dumnezeu (Sum Theol 1,2,3).

În paralel cu aceste căi, Dumnezeu poate fi cunoscut şi prin analogie, adică prin intermediul unei teologii raţionale, bazată pe doctrina analogiei fiinţei. De fapt fiinţa nu este univocă, adică nu are o singură semnificaţie, nici echivocă (nu are semnificaţii complet diverse) ci este anlaogă, adică deţine semnificaţii în parte egale, şi în parte diverse. Astfel fiinţa omului este analogă fiinţei lui Dumnezeu.

Imbecilizarea politică

În actualul context post-comunist s-a impus o nouă abordare a umanoidului imbecilizat, descifrată din judecăţile valorice ale liderilor politici care manevrează prin tehnici manipulatorii eficiente masele într-o nouă epocă. Această nouă realitate s-a impus din „goana sălbatică” a animalelor politice dornice de a se manifesta în marele teatru al „agorei” intitulată cândva „Casa Poporului” prin abordarea unor teme economice, educaţionale, culturale, naţionale sau internaţionale având ca unic punct de referinţă setea de putere, uitând principiile fondatoare de doctrine şi partide care ar trebui aplicate prin reforme/măsuri pentru binele/bunăstarea naţiunii. Din acest motiv împing lucrurile către o consecinţă ultimă, pledând faptul că actuala clasă politică (în frunte cu Băsescu, Boc, Ponta, Geoană, Antonescu şi încheind cu Dumitru Oprea, Mihaela Popa, Marius Neculai, Cristian Adomniţei, Ion Chelaru, etc) devine riguros inutilă datorită incapacităţii sale de a guverna un popor identificat cu mitul mioritic.

Fără o viziune clară, fără a-şi asuma o misiune, fără a voi să fie parte integrantă a societăţii, actuala clasă politică este o simplă tocătoare/storcătoare de bani. Situaţia devine cu atât mai sinistră cu cât semnalul transmis de către forurile internaţionale „adunăturii ad-hoc” din Parlamentul României, este considerat fără o logică anume. În acest sens lideri precum Aura Vasile, Vasile Gherasim, Daniel Buda, Tudor Chiuariu sau Cristian Diaconescu se află în urma unei segregări ideologico-politice în „zodia subneuronalului”, în care spiritul e încorporat într-un specatcol juvenil tipic personajelor „Scrisorii pierdute”, în care raţionalitatea dispare cu desăvârşire. În tot acest spectacol superb fiecare doreşte să-şi etaleze limbajul de mahala, în timp ce gândirea reformelor este lăsată pinguinului Boc, care urcat de către marele maestru Băsescu în amvonul iluminătorilor naţiei are reflexe perverse în numele corectitudinii politice (deşi PSD a fost în 2008 câştigătorul moral al alegerilor parlamentare). În acest mare amalgam tipic românesc nu are cum să lipsească UDMR, care profitând de lipsa unei viziuni corecte a „economiei de piaţă” concepe o nouă noţiune: „economie de neuroni”, în cei 20 de ani guvernare alături de orişicine e la Palatul Victoria. Acestora li se adaugă noii politicieni (Cristian Preda, Teodor Baconschi, Nicuşor Păduraru, Bănicioiu Nicolae, Elena Udrea, Oana Mizil, etc), aparent nonconformişti, ce pornesc de la premisa că seducţia este cu totul altceva decât un decor fistichiu, considerând eminamente că au un rol ideologic instituind un model al „culturnicului” bun uitând că preiau ştafeta de la continuatorii epocii comuniste, integrându-se de minune ei înşişi modelului respectiv.

Îmbătrânită, conformistă ei însăşi, posacă, incapabilă să citească semnele timpului, actuala clasă politică a făcut deservicii naţiunii pe care o reprezintă, contribuind la prăbuşirea iremediabilă a economiei naţionale, fiind mult mai responsabilă de subminarea acesteia decât premergătoarea sa totalitarist-comunistă. De aceea trag un semnal ferm de responsabilizare, de reacţie fermă împotriva imbecilităţii politice cu care ne confruntăm în acest moment. Este necesară o reacţie puternică intenţiei de imbecilizare, masificare, uniformizare venită din partea unei clase conducătoare care stoarce sume colosale de bani publici şi aplică reforme de îndobitocire a populaţiei (care este deja subjugată de o economie de piaţă greşit comprehensată de către privat). Această realitate, prezentă ca un amalgam cenuşiu şi perpetuată trebuie înlocuită prin instituirea unui nou model persistent al elitei politice care să reprezinte interesele electoratului. De aceea nu mă sfiesc să compar imbecilizarea cu care ne confruntăm cu cea a erei comuniste; diferenţa specifică dintre cele două epoci fiind consimţământul populaţiei la cea actuală. În acest sens trebuie redată o nouă interpretare imnului de stat care ar trebui sa ne trezească pe fiecare dintre noi din starea de somnolenţă (în care ne aflăm de la mineriade încoace) şi să luăm o atitudine fermă, opunând actualor politicieni, intelectuali care să re-aducă România şi ai săi băştinaşi pe o traiectorie corectă, în care să co-existe competenţa, profesionalismul şi competiţia.

Argumentul- forma estetică a manipulării

În actualul context post-capitalist este necesară o reabordare analitică a indicilor pragmatici, structurali şi simbolici într-o strânsă corelare cu actul lingvistic a ceea ce se prezintă a fi real, argumentat în discursurile culturale, sociale şi politice. Modelul propulsat trebuie să se identifice în trei mari registre constituiente care să se situeze ca fiind modalităţi practice ale oricărui tip de comunicare, şi anume: expresia, informaţia şi convingerea care au ca unic punct de referinţă, cuvântul. Referinţa menţionată, fiind o creaţie particulară a omului, trebuie să se legitimiteze, dincolo de orice universalitate existentă în peren, în două perspective care se completează reciproc, în abordarea actuală, prin performanţă discursivă şi intenţionalitate. În acest context cele două acţiuni îşi însuşesc sarcina de a plasa argumentul în sfera manipulării.

Atenuarea de autopercepere a actualei societăţi ca fiind comunicaţională şi transparentă întăreşte ideea clasării manipulării ca fiind ne-deontologică într-o lume a căror valori au standarde minime, palpabile. Mesajele, codificate de altfel, transmise de mediul politic, publicistic, cultural şi economic denigrează orice formă clasică sau parvenită a manipulării. În sprijinul ideii acesteia sunt aduse argumente practice, de către histrioniştii din sfera elitelor. În acest mod argumentul devine o formă estetică a manipulării care are menirea de a bloca şi truca afecte şi raţionamente prin intelectualism uzând de seducţie, relativism şi hipnoză. Obsesia cronică a consumului induce direct sau indirect, independent de valorile cu caracter normativ, ideea de plasa fiinţa umană în faţa discernerii, ceea ce este în sine un act just, însă argumentul pledat de către elitele histrionice realizează o manipulare sublimă a persoanei, ceea ce este un atac frontal la libertatea persoanei. Acest fapt se regăseşte latent în promovarea pseudo-individualismului contemporan prin diferite forme ale neo-xenofobiei, desincronizării sociale şi închiderii în sine. Incapacitatea individului de a decoda argumentul denotă o imbecilizare acută a societăţii care promovează în numele unor interese meschine ignoranţa culturală. În acest sens este relevant promovarea erotismului accerb, al show-ului mediatic în detrimentul unei educaţii formale sau non-formale a omului. De aici reiese în mod just dacă rolul argumentului e cu adevărat de a demonstra ceea ce este corect/incorect, adevărat/fals? Oare acesta nu este o modalitate de a exercita o formă de putere asupra interlocutorului? În acest context este benefică dihotonomia dintre argument şi manipulare?

O analiză minimă, deducţionistă de altfel, relevă faptul că în argument se foloseşte un amalgam cognitiv prin resursele limbii pentru a demonstra veridicitatea unui fapt. Eficacitatea acestuia se limitează în acest sens doar la metodă, cuvinte şi simboluri pentru a fi determinaţi să acţionăm în plan gnoseologic sau praxiologic într-un anumit fel, ceea ce ne direcţionează către un determinism din sfera actualei logici economice, politice şi sociale. Comunicarea, în actualul context, nu este oare decât un act manipulator, o strategie persuasivă? Şi de aici ia naştere această nouă concepţie ce susţine că argumentul este o formă estetică a manipulării într-o societate a cărei re-sentimente faţă de orice formă de manipulare sau îndoctrinare sunt maxim utilizate.

Iubirea se construieşte

Anumite persoane simt dorinţa profundă ca relaţiile de iubire să fie construite în concordanţă cu anumite principii de respect, incredere, adevăr şi solidaritate. Mulţi dintre noi manifestă aspiraţia de a construi raporturi autentice de prietenie, de a cunoaşte iubirea adevărată, de a întemeia o familie unită, de a ajunge la o stabilitate personală şi o siguranţă reală, care să poată garanta un viitor senin şi fericit. În acelaşi timp dorim să ne facem simţită prezenţa ieşind la vedere pentru a intra în amplitudinea posibilităţilor fiinţei umane. Asta denotă faptul că suntem tineri şi dorim ceva mai mult decât cotidianitatea obişnuită a unui serviciu sigur şi simţirea dorinţei pentru ceva ce este realmente mai mare. Însă acesta e doar un vis care dispare atunci când ajungem adulţi cognitiv? Devine acesta insuficient?

Actuala cultură dominată de un hedonism extremist promovează relativismul. tinzând să excludă adevăratele valori ale familiei, ale iubirii considerându-le fără o relevanţă socială. În timp ce ansamblul de valori care stau la baza societăţii europene provine din o cultură creştină ce promovează deminitatea persoanei, sesnul solidarităţii, muncii şi al familiei constat cu amărăciune o eclipsă totală de asumare a valorilor, o anumită amnezie, dacă nu un refuz total de negare a principilor morale şi a valorilor ce stau la construcţia benefică a societăţii. Este vital pentru binele nostru de a avea rădăcini puternice, fundamente solide în valorile morale şi nu în normele sociale promovate de relativismul mercantil. Este foarte adevărat că mulţi tineri nu au referinţe stabile pentru a construi viaţa lor, devenind nesiguri în deciziile lor. Relativismul răspândit, conform căruia totul se echivalează şi nu există nici un adevăr, nici un punct de referinţă absolut, nu generează adevărata libertate ci instabilitate, conformism la modelele momentului. De aceea e nevoie de a construi puncte ferme pentru a face alegerile noastre şi a construi propria viaţă, oferind un reper moral şi social celor ce ne vor preceda. În acest context devine o necesitate, un "fatalism benefic" construirea de relaţii ce au ca fundament iubirea dintre bărbat şi femeie.

Construirea iubirii presupune ca ea însăşi să devină pentru noi o lege sublimă a vieţii al cărei fundament trebuie identificat a fi în respect, încredere, dăruire, tandreţe, solidaritate, sacrificiu, fidelitate, iertare, comunicare şi continuitate. Numai privind în profunzimea fundamentului ei putem construi o relaţie durabilă care să devină reper pentru cei ce ne vor preceda. Impedimentul egoismului nostru, greu de înlăturat de altfel, nu este altceva decât un factor care poate fi înăbuşit doar prin dorinţa de a construi un viitor consacrat binelui comun dintre bărbat şi femeie. Această construcţie are ca pilon central dăruirea căci nu se poate să existe o relaţie serioasă care să nu accepte altruismul. În acest sens doresc să închei prin a concluziona că o societate fără iubire, altruism este destinată auto-distrugerii căci "acolo unde dragoste nu e, nimic nu e".

Cultura nu se consumă

Mass media participă la structurarea unui discurs educaţional doar în co-relaţie cu alte discursuri co-existente, de aceea se cuvine contextualizată libertatea de expresie a presei la diferitele presiuni exercitate de: legi, concurenţă, audienţă, putere executivă, acţiuni menite să regleze producţia mass-media, ajungându-se, nu o dată, la condiţionări, restricţii, feed-back modest etc. La polul opus al constrângerilor suportate de mass-media se situează influenţa puternică, ajungând până la manipulare, a deţinătorilor de trusturi, decidenţilor politicilor editoriale, semnatarilor comentariilor la subiecte de interes general şi de actualitate etc. Aproape că nu mai contează dacă amprenta intervenţiilor mass-media invocă binele public sau este consecinţa lipsei deontologiei profesionale (interese ascunse, non-profesionalism, i-responsabilitate). În această logică mediatică este apreciabilă generarea profitului de către emisunile educaţionale (în actualul context postcapitalist), deşi e nesemnificativ în comparaţie cu veniturile din publicitate, însă mass media privată are cu adevărat rostul de a promova cultura, fiind, totodată, visul stabilirii unor „spaţii paralele” în care să se poată exersa discuţii raţional gnoseologice? Reprezintă ea liantul elitelor culturale? Realizează aceasta, în consecinţă, o promovare corectă a culturii, educaţiei?

Societatea contemporană este una marcată de hedonism, alcătuită dintr-o sumă de câştigători şi căştiguri, datorită dorinţei eului de a reuşi în viaţă. În ordinea câştigurilor se află, alături de carieră, bani, bunuri materiale, din ce în ce mai mult timp liber, pe care omul ultimilor ani îl „cheltuieşte” distrându-se (tratând totul într-o manieră relaxantă, investind într-o industrie a divertismentului, urmărind recunoaşterea socială sau construirea identităţii după tiparul divertismentului), pentru că „ura faţă de timp înseamnă teama de timpul gol”. Apariţia „sportului-spectacol” şi a televiziunii „gumă de mestecat” anunţă frica de plictiseală, temerea de prea multe ceasuri neocupate, pe care nu ştii cum să le „omori”. În acest sistem mercantil este relevant faptul că doar câteva posturi de televiziune genereliste au introdus în grilă emisiuni culturale, şi aceasta, doar din motivul pentru că „trebuie” sau din considerente de imagine. În genere, producţiile culturale ori nu există, ori sunt amplasate la ore fără audienţă sau sunt transformate în „pastile” de câteva minute. Dacă am realiza un studiu de caz pe un post privat din România vom constata, cu siguranţă, că numai la PRO TV putem enumera o emisiune de o oră duminica la ora 10:00 intitulată „Parte de carte” şi pastila zilnică „Omul care aduce cartea” de la 9 şi 10.

Narcisistă la culme, televiziunea se mulţumeşte cu propria oglindire pe ecran, într-o vreme a spectacolului cu orice preţ în care educaţiei nu i se oferă decât un rol manipulativ prin diferite tehnici persuasive în conturarea unor practici ale consumatorilor într-o epocă a maselor. Teza mea doreşte să releve că telespectatorii infantilizaţi şi cretinizaţi de vulgaritatea televiziunii, robi ai sondajelor mediatizate, artişti dependenţi de consumul televizual au de vizionat un spectacol total, în care imaginea este tot una cu realitatea, în care a apărea „pe sticlă” este similar cu a exista. În această realitate, lumea se complace în spuma lucrurilor şi în minciuna imaginilor adevărate. Acolo se dramatizează insignifiantul. Se practică o falsă convivialitate. Acolo oamenii se tutuiesc. Televiziunea ar dori să fie la voi acasă, lângă voi, aproape de voi, în voi, chiar dacă pe ecran se perindă clowni care râd plângând, chiar dacă se convine complice în favoarea sordidului, banalului şi antisocialului, chiar dacă melodrama este haina de împrumut a sentimentelor autentice, iar sensibilitatea are faţă neghioabă...

Imaginile şi discursurile cultural dezordonate oferite de mass-media umplu tăcerea, însă nu creează şi sensurile; pentru că ritmurile gândirii trebuie să se confunde cu circulaţia continuă a informaţiei; analizând inutilitatea unei vorbării fără limite, se constată nepotrivirea ei cu subiectele de interes: predomină derizoriul, în detrimentul chestiunilor esenţiale. Prin efectul lor seductiv, imaginile şi discursurile educaţionale sau umoristice generează o dependenţă bolnăvicioasă a consumatorului faţă de ecran, urmarea fiind transformarea privitorului într-o fiinţă pasivă (care vizionează înscenările, fără să realizeze că nici nu mai poate fi vorba despre produs), asemeni unei moluşte mute şi sedentare, rămasă agăţată de televizorul propriu ca de o stâncă. Este vorba despre o precumpănire a vizibilului asupra inteligibilului, deoarece societăţile au fost întotdeauna modelate mai mult de natura mijloacelor prin care ele comunică decât de conţinutul comunicării. Preţul plătit de către consumatorul de emisiuni educative din media privată pentru o cultură a tuturor este declasarea într-o sub-cultură, care e de fapt – din punct de vedere calitativ – «incultură» (ignoranţă culturală) deoarece operaţiunea aduce doar pierdere. Astfel, difuzarea pe scară largă a unor informaţii culturale sau produse înseamnă progres numai dacă ceea ce este oferit unor largi audienţe/publicuri este întradevăr benefic (sau, măcar, nu dăunează).

În concluzie există o asimetrie a comunicării mediatice de tip educaţional (atât jurnaliştii de ştiinţă cât şi elitele culturale deţin date şi informaţii, iar publicul trebuie să le afle) însă domnia monologului şi posibilitatea unui dialog între cele două instanţe ale contractului de comunicare (consumatorul este mut, dar are foarte bine dezvoltate simţul vizual şi pe cel auditiv) aduc prejudicii manifestării unui spaţiu public bazat pe o logică argumentativă (modelele explicative pe care le regăsim în discursul jurnalistic se întemeiază mai degrabă pe logici narative şi simbolice). În acest context mass media se dovedeşte a fi foarte incapabilă de a organiza o “agora” de disecare a ideilor, în urma căreia indivizii pot înţelege fenomenele sau în care să se manifeste opinii personale care să se cristalizeaze în opinie publică.