Concentrându-se asupra unei realităţi globale, filosofia încearcă prin diferite practici, metode şi tehnici să scoată în evidenţă principiile general valabile fie în parte sau în ansamblul lor. Ar fi incorectă afirmaţia conform căreia aceasta ar studia principiile întregului şi celălalte discipline ar studia părţile ansamblului. Părţile alcătuiesc întregul iar la rândul lui acesta are în componenţa sa diferite părţi care îl definesc ca un tot. Filosofia ca ştiinţă a ştiinţelor are în componenta sa o gamă diversă de subdomenii cărora le trebuie acordată o importanţă deosebită. Aceste subdomenii, autonome de altfel, studiază întregul atât din diferite prisme cât şi pornind de la particular spre general sau viceversa. Totodată trebuie afirmat clar că demersul filosofiei nu este unul dogmatic, teologic sau pur ştiinţific ci o capacitate raţional umană de a studia fenomenele şi de a găsi originea principiilor care stau la baza societăţii. Împletirea demersului filosofic cu cel teologic în decursul istoriei a dat naştere unor dispute mai mult sau mai puţin valabile din punct de vedere valoric iar considerarea acesteia ca ancila theologiae este un fapt criticabil sub aspect ştiinţific.

Moştenirea cunoaşterii înţelepciunii s-a îmbogăţit în diverse domenii autonome precum: logica, antropologia filosofică, cosmologia, gnoseologia, metafizica, ontologia, epistemologia, etica, estetica, politica, metodologie, filosofia limbajului, filosofia istoriei, filosofia naturii, filosofia religiei, filosofie teologică, filosofia dreptului şi filosofie socială.

• Logica este definită în Istoria filosofiei ca fiind arta argumentării corecte. O definiţie mai amplă ar putea definio ca fiind un studiu mai amplu ale principiilor în virtutea cărora fiinţa umană raţioneză. În cultura umanităţii s-au impus anumite tipuri de logică în funcţie de diversele raţionamente supuse examinării şi de tipurile de propoziţii prin care acestea se efectuează precum: logica deductivă şi cea inductivă, logica deontică, logica intuiţionistă, logică minimală, logică modală, logică multisortală, logică de ordin superior, logică de ordin inferior, logică pleonotetică, logică polivalentă, logică tradiţională, logică formală clasică, logică formală nonclasică, logică predicativă, logică propoziţională, logică clasică, logică cuantică, logică epistemică, logică nonmonotonă, logică paraconsistentă, logică temporală şi logici relevante.

• Antropologia filosofică nu poate fi definită decât prin a fi un curent de studii ce studiază ansamblul disciplinilor din ştiinţele umane ce aprofundează fiinţa umană. Iniţiată de către sociologi germani Arnold Gehlen şi Helmuth Plessner, antropologia filosofică are drept fundament o analiză empirico-biologică a realităţii umane şi presupunerea unei filosofii a formelor vii care pun omul în relaţie cu celălalte registre ale vieţii organice.

• Cosmologia este considerată un domeniu autonom al ştiinţei filosofice care studiază Universul ca fiind totalitatea tuturor fenomenelor naturale. În filosofia modernă aceasta este considerată a fi o subdiviziune a metafizicii, fiind o teorie generală asupra lumii. Ca şi domeniu autonom studiază în mod deosebit problemele legate de spaţiu, eternitate, timp, necesitate, schimbare şi contingenţă. În istoria filosofiei se regasesc două tipuri de cosmologii conform gânditorului C. Wolff, şi anume: cosmologia ştiinţifică definită ca fiind teoria generală a lumii plecând de la principiile ontologiei şi cosmologia experimentală ca fiind cea dedusă din observaţii.

• Gnoseologia se defineşte ca fiind teoria cunoaşterii generale deosebindu-se prin fond şi formă de epistemologie. Acest domeniu relevă modul în care cunoaştem realitatea studiind cu precădere limitele cunoaşterii, structura ontologică a bagajului nostru de cunoştiinţe şi sursele cunoaşterii.

• Epistemologia reprezintă teoria cunoaşterii ştiinţifice şi doar în literatura engleză aceasta include gnoseologia. Această disciplină abordează sintaxa logică a teoriilor ştiinţifice, semantica limbajului lor şi pragmatica discursului ştiinţific. Diferenţa dintre cele două domenii este şi etimologică: gnoseologia desemnând termenii de gnosă (cunoaştere) şi logos (cuvant, teorie, discurs) pe când episteme în limba greacă desemnează a fi ştiinţa. Cercul de la Viena în secolul XX amplifică obiectul de studiu al epistemologiei cu cel al logicii aplicate.

• Metafizica este o disciplină a cărei apariţii i se datorează lui Aristotel semnificând ceea ce este după fizică, abordând probleme fundamentale precum: natura fiinţei, substanţa, cauzalitatea şi existenţa divinităţii denumite de Stagirit filosofie primă. De-a lungul istoriei filosofiei termenul a cunoscut diferite accepţiuni. Astfel în decursul istoriei s-au conturat două tipuri de metafizici: descriptivă şi influentă. Metafizica descriptivă descrie conceptele fundamentale prin care gândim realitatea şi intrăm în relaţie cu ea pe când cea influentă are aserţiuni metafizice ce influenţează teoriile ştiinţifice prin intervinerea în procesul lor constitutiv. Metafizica poate fi considerată o tentativă de caracterizare a existenţei şi realităţii ca întreg.

• Ontologia este considerată a fi de către unii filosofi ramură a metafizicii ce studiază existenţa ca atare. În percepţia mea acest domeniu este autonom ce studiază existenţa fiinţei în semnificaţiile ei fundamentale şi anume, raţiune, spirit şi societate.

• Etica sau filosofia morală poate fi împărţită în trei domenii distincte: metaetica, etica normativă şi etică practică. Maieutica reprezintă cercetarea şi analiza conceptuală a problemelor referitoare la semnificaţia termenilor morali sau la natura, statul şi cognoscibilitatea valorilor morale obiective sau subiective. Etica normativă este un concept abstract ce desemnează un mod general de a face alegeri morale, pe când etica practică este o încercare subiectivă şi individuală de a răspunde unor întrebări concrete privind modul comportamentului şi al acţiunii umane.

• Estetica reprezintă studiul artei sau gândirea filosofică asupra experienţei simţurilor. Termenul grecesc al esteticii desemnează senzaţie şi percepţie şi începând cu secolul al XVIII lea se conturează ca disciplină autonomă datorită gânditorului A.G. Baumgarten ce o concepe a fi arta cunoaşterii sensibile şi nu ştiinţă filosofică a frumosului. Mai târziu filosoful german, I. Kant va dezvolta acest concept în două opere ale sale, Critica raţiunii pure şi Critica facultăţii de judecare, în care îl va prezenta ca teorie a condiţiilor a priori ale cunoaşterii sensibile şi teorie a sentimentului, gustului, frumuseţii şi geniului.

• Asupra politicii ca şi domeniu autonom există mai multe teorii care susţin cu diferite argumente originea acestei ştiinţe. Termenul de origine greacă exprimă arta de a conduce oamenii ce trăiesc într-un stat. Politica poate fi definită ca fiind studiere a naturii şi a surselor constrângerii politice, economice, sociale, cognitive, descoperind diverse căi prin care actorii politici ar putea manevra. Ea ar mai putea reprezenta formele active şi pasive ale puterii, normele internalizate şi ameninţerile externe. De-a lungul timpului, diverşi filosofi au conturat diferite modele politice precum: modelul etico-politic, modelul teologico-politic şi cel contractualist.

• Metodologia este un domeniu autonom al filosofiei şi poate fi considerată a fi un bricolaj de tehnici, procedee şi practici care concentrează energiile personale în vederea asimilării şi adunării datelor ştiinţifice ce conduc la o bună cunoaştere şi soluţionarea unor probleme. În istoria filosofiei s-au conturat difeite metode dintre care amintesc în mod special: metoda analitică (constă în analizarea distinctă, separată şi examinată în mod ordonat a parţilor unui întreg, pentru a-i cunoaşte principiile şi elementele fundamentale); metoda sintetică (are drept scop punerea împreună a părţilor sau compunerea acestora în unităţi); metoda deductivă (constă în derivarea uneia sau mai multora concluzii din una sau mai multe premise generale); metoda inductivă (are drept scop extragerea din experienţe şi observaţii particulare principiile generale implicate în acestea); metoda axiomatică (constă în formalizarea şi studierea unui domeniu folosind doar metodele logicii formale în vederea obţinerii adevărului din acel domeniu dintr-o listă de termeni nedefiniţi şi o listă de axiome); metoda logistică (are drept scop formalizarea obiectului studiat) şi metdolele lui Mill (sunt patru metode de cercetare experimentală care scot în evidenţă cauzalitatea).

• Filosofia limbajului reprezintă o disciplină ce studiază limbajul în raporturile sale cu facultăţile cognitive, cu acţiunile umane dar şi cu lumea reală. Acest domeniu se diferenţiază de filosofia lingvistică care abordează problemele semantice. În istoria filosofiei gânditori precum: Aristotel, Ludwig Wittgenstein, Karl Popper şi Umberto Eco au adus aporturi semnificative acestui domeniu. Filosofia limbajului abordează probleme fundamentale precum: recurgerea mesajului ştiinţific la limbajul comun şi imprefect, traducerea acestuia dintr-un limbaj formal lipsit de ambiguităţi, distincţia dintre forma logică şi forma gramaticală, neacceptarea caracterului incomprehensibil al discursului metafizic şi incapacitatea remedierii acestui defect prin cercetările efectuate în cadrul filosofiei lingvistice.

• Filosofia istoriei desemnează memoria şi nararea evenimentelor trecute considerate în perspectiva sensului lor şi se diferenţiază de istoricismul care afirmă că realitatea este în mod intrinsec istorică şi prin urmare poate fi înţeleasă doar în sens istoric sau se identifică cu istoria însăşi. Filosofia istoriei are două ramuri distincte de cercetare numite, speculativă şi critică. Filosofia speculativă a istoriei reprezintă cercetarea intreprinsă pentru a oferi o interpretare a trecutului omenirii considerat a fi un întreg. Filosofia critică a istoriei cercetează cu precădere modul de gândire şi de investigare al trecutului.

• Filosofia naturii reprezintă interpretarea şi explicitarea naturii ca întreg şi implicit cercetarea din ştiinţele naturii. Filosofia ca şi ştiinţă fundamentată a luat naştere odată cu Şcoala din Milet (Thales, Anaximandru, Anaxiemene) ce a pus în evidenţă natura materială a principiului originar. Acest domeniu studiază natura ca raţionalitate operantă, individualitatea, universalitatea şi multiplicitatea naturii dar şi perspectiva evoluţionistă a acesteia.

• Filosofia religiei constă în fenomenul religiei în esenţa sa şi în rolul pe care aceasta îl are pentru individ dar şi societate. Pentru istoricul religiilor, orice manifestare a sacrului este importantă: orice rit, orice mit, orice credinţă sau figură divină reflectă experienţa sacrului, şi prin urmare implică noţiunile fiinţă, semnificaţieşi adevăr . Religia în esenţa sa are o doctrină filosofică de care este strict dependentă iar istoria religiilor constată aceasta în diferite concepte sau practici care stau la baza credinţei. Filosofia teologică se distinge de filosofia religiei prin împletirea teologiei cu filosofia. Un exemplu în acest sens este creştinismul care a împletit într-un mod excelent filosofia cu teologia chiar dacă pentru mult timp, într-un mod nejust şi nedemonstrabil ştiinţific aceasta. Filosofia teologică reprezintă preluarea unor concepte filosofice, care au fost mai apoi redefinite conform ideilor teologice. Acest fenomen a avut loc nu numai în creştinism ci şi în celălalte religii precum: islamul şi iudaismul .

• Filosofia dreptului are drept scop fundamentarea dreptului prin jurisprudenţa analitică şi jurisprudenţa etică. În specialitatea de domeniu s-au conturat două teorii dinstincte de-a lungul istoriei filosofiei. Prima concepţie tratează filosofia dreptului ca fiind unul natural, începând cu Aristotel şi până la filosofia scolastică ce se conformează legii universale a naturii sau legii divine (conform filosofiei creştine). Ce-a de a doua concepţie este pozitivistă şi susţine că dreptul este o îmbinare complexă de reguli ce derivează din anumite legi recunoscute fundamental (un exemplu în aces sens, este Constituţia).

• O ultimă discilplină autonomă este considerată a fi filosofia socială, care conform unor gânditori este strict dependentă de filosofia politică. Premisa acestei discipline este că fiinţa umană este socială iar realizarea acesteia pe plan profesional, religios, psihologic şi cultural se datorează datoorită existenţei comunităţii umane. Îmbinarea acesor discipline a conturat apariţia doctrinelor politice care s-au impus în societatea modernă. Dintre acestea amintesc două ca fiind cele mai importante din secolul al XX-lea, socialismul şi liberalismul .