Enuma eliş şi Epopea lui Ghilgameş

Conform informaţiilor istoirce posedate, prima cultură umană ar fi cea mesopotamiană datorită existenţei unor informaţii ce s-au păstrat în textele sumeriene privind existenţa unor instituţii, tehnici şi concepţii religioase ale căror cronologii se situeză prin mielniul trei a. e. n.. Datele istorice sunt puţine şi reflectă doar anumite informaţii, dintre care amintesc: religia populaţiei, diferite mituri şi Epopea lui Ghilgameş. Texte cosmogonice propriu-zise nu se regăsesc în mărturiile antice, cu excepţia unor aluzii, a poemului Enuma Eliş şi a epopopeii cu un final lipsă . Tema cosmogonică prinde contur în încercarea de a fi unită cu teogonia şi creaaţia umană.

Enuma eliş, una dintre cele mai importante creaţii ale religiei akkadiene ce descrie originea lumii, este împărţită în şapte capitole şi era citită în sărbătoarea anului nou, primăvara în onoarea zeului Marduk. Textul arhaic descrie două principii originale, apa dulce şi apa sărată, aceasta fiind prima imagine primondială a perechii Apsu şi Tiamat. Din amestecul celor două principii originale ar fi rezultat zeii. Conform unei tradiţii babilioane din cel de-al doilea cuplu divin, Lakhmu şi Lakhamu, ar fi rezultat oamenii iar cel de-al treilea cuplu, Anşar şi Kişar,ar reprezenta totalitatea elementelor superioare şi totalitatea elementelor inferioare. Dorinţa zeului Apsu de a anihila zeităţile nou apărute datorită faptului că îi deranjau liniştea, este descoperită de zeul Ea, care după ce îi administerază narcotice îl ucide. Tiamat doreşte să răzbune moartea acestuia prin crearea unor animale demonice şi îi conferă zeului Kingu, tabla destinelor ce îi oferea o putere absolută. Înfrunatarea dintre Marduk, fiul zeului Ea, şi Kingu era condiţionată de proclamarea celui dintâi ca şi conducătorul zeului în urma victoriei. Victoria lui Marduk a fost inevitabilă care a luptat cu o plasa enormă şi cu cele patru vânturi furtună. Victorios acesta îi instalează pe zei la locurile lor şi creează omul, conform unei alte tradiţii sumeriene, din sângele lui Kingu. Zeiii au ridicat în onoarea triumfătorului lor, oraşul Babilon şi templul, Esagila, unde în ziua a patra a anului nou se recita poemul Enuma eliş.

După cum se observă în poem sunt prezentate două teme fundamentale ale culturii antice mesopotamiene ce au unele aspecte filosofice. Tema cosmologică şi cea teogonică scot în evidenţă un principiu originar, apa, asemenea lui Thales din Milet, descriind totodată ca aceasta fiind Materia primă, ce stă la originea Universului. Cosmosul are o dublă natură în acest poem: o materie ambivalentă şi o formă divină. Bolta cerească, conform textului, este jumătate din zeul Tiamat iar pământul celălaltă jumătate. În acest fel se dovedeşte că universul este un amestec al primordialităţii ce conţine aspecte demonice şi haotice pe de o parte, şi înţelepciune, creativitate şi divinitate, pe altă parte. Deasemenea în acest univers ar exista elemente superioare ce sunt reprezentate de Anşar şi elemente inferioare, reprezentate de Kişar. Antropologia prezentată de către poem este pesimistă deoarece prezintă natura umană creată ca fiind subordonată şi supusă divinităţilor pentru a le servi.

Aspecte filosofice se regăsesc şi în epopea lui Ghilgameş, ce îl prezintă pe regele Ukurului ce violeză femeile şi extenuează bărbaţii prin munci grele, fiind fiul zeiţei Ninsun şi al unui muritor. Epopeea este prezntată sub forma unui poem asemenea Iliadei şi Odeseei ce prezintă la început faptele eroului principal. La rugămintea oamenilor, zeii creează un uriaş cu numele Enkidu, care să îl înfrunte pe Ghilgameş. În urma confruntării dintre cei doi, regele Ukurului iese învingător şi se naşte o prietenie între cei doi, planul zeilor eşuând. Cei doi se angajează împotriva unui căpcăun, pe care îl ucid după mai multe peripeţii, întorcându-se victorioşi în Ukur. Ghilgameş este dorit de zeiţa Iştar, dorinţă respinsă de erou din prudenţă. Zeiţa îi cere lui Anu, să îl creeze pe Taurul cerului, un monstru ce are scop să îi ucidă pe cei doi eroi. Aceştia reuşesc să învingă monstrul, ceea ce atrage o mănie mai aprigă a zeiţei refuzate. Drept urmare a acestei mânii, Enkidu moare în urma unei boli, după o agonie de doisprezece zile. Copleşit de moartea prietenului şi obsedat de o moarte iminentă, regele din Ukur porneşte în căutarea lui Utnapiştim, un stămoş de al său ce obţinuse nemurirea de la zei. Ajuns la acesta descoperă că nemurirea nu poate aparţine oamenilor, primind de la stămoşul său doar o plantă ce poate prelungi viaţa care îi va fi furată de un şarpe mai târziu. Întors în locul natal, Ghigameş îşi reia activităţile umane, moment în care textul epopeii se întrerupe.

Epopeea anailzează condiţia dramatică a fiinţei umane destinată morţii, accentuând o antropologie pesimând în diferite ipostaze. Existenţa umană este strict dependentă de un timp şi spaţiu defiinit pe când existenţa divină triumfă printr-un raport de superioritate faţă de individ. Raportul uman cu divinitatea este unul monopolar prin rugăciuni neascultate, indiferenţa zeităţilor faţă de necesităţile umane şi prin cruzimea acestora. Ghilgameş, deşi erou fiind, nu poate depăşi această condiţie umană deşi încearcă din răsputeri aceasta. Textul abordează cu precădere o temă teogonică în care lumea este dominată legi şi strucutri clare şi concise. Abordarea destinului, unui principiu originar, al materiei, al elementelor superioare şi inferioare în cele două texte demonstrează unele idei filosofice neclare şi insificient de argumentate.