Etica Kantiană

Immanuel Kant în cele două opere ale sale, Întemeierea metafizicii moravurilor şi Critica raţiunii practice este de părere că primul dat moral comun, acceptat de toţi ca fiind bun, este bunăvoinţa. Însă bunăvoinţa nu este altceva decât voinţa de a îndeplini propria datorie, în mod independent de avantajele şi dezavantajele pe care aceasta le comportă. Iar datoria nu este altceva decât necesitatea de a împlini o acţiune respectând legea. Prin urmare pentru Kant este evident că există o lege morală care are o valoare universală, dar acest lucru este evident doar raţiunii şi nicidecum sensibilităţii. Raţiunea pură este singura capabilă să recunoască legea morală şi să asculte poruncii ei. Astfel raţiunea este o facultate nu doar teoretică ci şi practică.

Premisa studiului kantian asupra moralei porneşte de la o realitate psihologică recunoscută, şi anume: remuşcarea ce îl macină şi pe criminalul cel mai feroce şi care stă mărturie a preocupării acestuia pentru legea morală. Conform autorului pe de o parte, omul este o fiinţă impură, astfel purei intenţii sale morale i se substituie o regulă de acţiune, în care înclinaţia se îmbină cu determinarea etică şi adeseori îi dictează acesteia. Pe de altă parte, există acţiuni conforme cu datoria, însă în privinţa cărora nu putem fi siguri că sunt săvârşite din datorie. În cele din urmă imperativul categoric trebuie distins de formulele imperativului categoric. Imperativul categoric este faptul unic al raţiunii pure. Aceasta nu înseamnă altceva decât răsunetul ordinii libertăţii şi a persoanei ca libertate în conştiinţa noastră, astfel încât ne este permis să spunem că libertatea este ratio essendi a legii morale iar legea morală este ratio cognoscendi a libertăţii.

Legea morală, imperativul categoric şi imperativul ipotetic

Condiţia supremă a moralităţii este legea morală. Acest lucru înseamnă că sunt bune din punct de vedere moral, doar acele acţiuni împlinite din respect pentru legea morală, adică din datorie. Legea morală este universală şi raţională. Valoarea sa nu depinde de ceea ce ea prescrie ci de acţiunile care se fac prin respectarea ei. Legea morală nu este bună pentru că prescrie o acţiune bună ci o acţiune este bună doar dacă este conformă cu legea morală. Acest lucru deci este valabil în primul rând pentru voinţă, care este bună dacă se conformează legii morale. Dar în general se poate spune că orice acţiune este bună dacă este făcută cu o intenţie bună, adică cu intenţia de a respecta legea morală, indiferent de conţinut, adică de realizarea sa materială.

Voinţa pentru Kant nu este altceva decât raţiunea practică, capabilă să conducă acţiunile. Legea morală este exprimată de o poruncă, adică de un imperativ, care trebuie să fie împărţiţi în două categorii: ipoteteici şi categorici.

Imperativul ipotetic este o poruncă subordonată unei ipoteze, şi nu are o valoare morală. Un exemplu în acest sens este dacă vrei sa fii sănătos (ipoteză) ia acest medicament. Teoria imperativului categoric este uşor de înţeles la prima vedere. Nu există decât un singur imperativ moral, caracterizat drept categoric, întrucât el este necesar (ba chiar apodicitic) şi nu trebuie în nici un caz considerat o realitate psihologică sau o probabilitate. Imperativul categoric este o poruncă care nu este subordonată la nimic altceva, deci este necondiţionată, adică este a priori. Kant a încercat să exprime imperativul categoric în formule precum acestea: acţionează în aşa fel încât maxima voinţei tale să poată servi oricând în acelaşi timp ca principiu al unei legislaţii universale sau acţionează în aşa fel încât să consideri umanitatea, fie în persoana ta, fie în persoana altuia, mereu ca un scop şi niciodată ca un mijloc. Persoanele, în concepţia lui Kant, se deosebesc de lucruri, tocmai pentru că sunt în ele însele scopuri şi nu mijloace, adică au o demnitate şi nu un preţ. Trebuie, spune Kant, deci poţi.

Spre deosebire de Aristotel care vedea în fericire scopul tuturor acţiunilor omului, Kant nu este de acord cu această idee şi afirmă că Binele Suprem constă în unirea dintre fericire şi virtute. În această viaţă însă Binele Suprem nu va fi atins niciodată. Dimpotrivă cine practică virtutea nu este fericit, ci se confruntă cu multe suferinţe şi dificultăţi. Uneori se pare chiar că cei care urmează viciile se bucură de mai multe avantaje. Aceasta este pentru Kant o antinomie, adică o contradicţie, un fapt iraţional pe care el îl mai şi numeşte şi antinomia raţiunii practice. Raţiunea însă nu se poate resemna să acccepte această contradicţie, de aceea postulează, adică cere, presupune ca necesare, două condiţiii fără de care antinomia nu s-ar rezolva şi nu s-ar realiza niciodată Binele Suprem. Aceste postulate sunt existenţa lui Dumnezeu şi nemurirea sufletului. Postulatele nu sunt şi nici nu pot fi demonstrate prin inermediul raţiunii teoretice, dar ele sunt cerute, presupuse de către raţiunea practică.

Concluziile la care ajunge Kant atât în prima cât şi în cea de-a doua Critică, reflectă bine una dintre cele mai frumoase afirmaţii ale sale, conform căreia două lucruri i-au umplut mereu sufletul de admiraţie, cerul înstelat de deasupra sa şi legea morală dinăuntrul fiinţei sale .

Dialectica morală

Dialectica raţiunii practice, care se ocupă de aplicarea folosirii practice a raţiunii, este adeseori privită ca o parte neglijabilă a operei lui Kant. Filosoful se rezumă să expună opoziţia dintre două mari doctrine antice, pe de-o parte stoicismul şi pe de altă parte epicureanismul. Stoicismul ce proclama că virtutea este pretium sui , derivând astfel în mod analitic fericirea din virtute, îi apărea gânditorului ca depăşind limitele condiţiei umane. Epicureanismul, ce aspiră la o sinteză între virtute şi fericire îi apare autorului dezminţit de fapte, aşa cum o dovedea zbuciumul filosofic al lui Epicur, care ar fi preferat ataraxia. Concluzia kantiană este că unitatea sintetică dintre virtute şi fericire este imposibilă într-o viaţă terestră scurtă şi că trebuie să postulăm nemurirea sufletului, care într-un progres mergând la infinit ne poate conduce la desăvârşire, făcându-ne demni de fericire.

Prin postulatele raţiunii practice (liberatea, nemurirea sufletului, existenţa lui Dumnezeu) se impun două remarci fundamentale. Prima remarcă este aceea că prin această teorie a postulatelor, Kant fondează religia pe moralitate, cea din urmă fiind independentă de cea dintâi. Independenţa moralităţii de religie afirmă autonomia eticii care nu mai depinde de bunătatea voinţei lui Dumnezeu. Cea de-a doua remarcă esenţială face referire la filosoful care niciodată nu a pretins că postulatele ar fi credinţe susceptibile de a fi impuse. Desigur, el considera postulatele ca pe o consecinţă firească a dialecticii fericirii şi a virtuţii, dar nu ca pe o consecinţă logic necesară. În aceste condiţii la ce mai servesc aceste postulate? Pornind de la premisa că oamenii sunt fiinţe istorice mai întâi de orice, situaţi în interiorul unei istorii, aceştia pot ajunge pe calea disperării (fac referire la diferite masacre cum ar fi al evreilor de către Germania nazistă, al elitei poponeze la Katin de către comunişti ruşi; la războaie care încep fără un motiv serios şi sunt odioase, cum ar fi izbucnirea primului război mondial datorită asaasinării moştenitorului tronului Imperiului Austro-Ungar). Sensul postulatelor se clarifică astfel în mod decisiv, ele însemnând a paria pe ceea ce este rezonabil, din cauza sau în ciuda istoriei. Aceasta presupune o participare la istorie pe măsura mijloacelor noastre, o angajare activă în favoarea binelui general, ca şi depăşirea dispreţului celorlalţi. Întrebarea kantiană, ce este omul? în condiţiile de faţă devine ce este istoria? tratându-se astfel de un sistem filosofic complex care dezvoltă noi perspective filosofice care să depăşească atât raţionalismul şi empirismul cât şi dogmatismul şi scepticismul, deschizând un mod nou de a filosofa regândind toate problemele filosofice din trecut pentru a găsi bazele profunde ale unei noi ideologii.

Formalismul Kantian

Lui Kant i s-a reproşat că se limitează la a integra conţinuturile etice în cadre logice şi că face, în cele din urmă, abstracţie de dimenisunile afective care stau la baza moralei. Însuşi Feuerbach, care era favorabil orientării generale a moralei kantiene îl supranumeşte pe filosof grămăticul eticii. Sensul interogaţiei kantiene nu trebuie însă căutat aici. Apelând la formule, Kant caută un principiu de clarificare etică a acţiunilor noastre. Cea mai neînsemnată reflecţie asupra naturii datului etic, politic, istoric ne aduce în faţa unor momente confuze, în privinţa cărora nu am putea decide imediat.

A-ţi forma o opinie nu este, conform lui Kant, o operaţie uşoară, chiar dacă nu este vorba de a fi doar prudent. Fără îndoială că un copil de zece ani ştie să discearnă binele de rău, dar formalismul în spiritul căruia va fi educat va face judecata sa infailibilă. Există o ezitare în poziţia lui Kant, pe de o parte el impune gramatica etică, singura în stare să formeze opinii corecte, pe de altă parte admite că maliţia noastră este atât de mare încât ne permite, să formulăm, în absenţa oricărei educaţii prealabile, judecăţi referitoare la acţiunea morală. Aceste judecăţi sunt constituive sau sintetice a priori, în virtutea caracterului lor universal şi necesar . Astfel, morala poate fi considerată o ştiinţă riguroasă în sens transcedental.

Libertatea apare ca fiind cheia de boltă a sistemului, în vreme ce raţiunea practică dobândeşte un primat asupra raţiunii exclusiv teoretice, pentru care libertatea, din cauza celui de-al treilea conflict al ideilor referitoare la lume, nu este, la drept vorbind, decât un cadru care reclamă o satisfacere pe care folosirea teoretică a raţiunii este incapabilă să o conceapă. Se operează calificarea auto-afectării raţiunii care se înţelege în esenţa sa explicită . De aici decurge primatul raţiunii practice, care, prin întrebarea Ce pot să ştiu? acordă un sens existenţei noastre.

Kant nu îmbrăţişează raţionalismul radical al unora dintre contemopranii săi sau al unor filosofi din perioada mai recentă, a căror raţiune făcea trimtere directă la o lume a valorilor sau la puterea de a intui adevărul unui principiu moral. Astfel, raţiunea practică, asemenea celei teoretice, era mai mult pentru el formală decât materială, mai degrabă un cadru de principii formatoare decât un set de reguli propriu-zise. De aceea a pus accent pe prima formulare a primului imperativ categoric: acţionează doar prin acea maximă pe care ţi-o doreşti să devină lege univerală .

Etica post-critică

În Religia doar în limitele raţiunii a descoperit valorile unităţii, în mod paradoxal, în teoria religiei. Deviza Nemo sine vitiis nascitur (nimeni nu se naşte fără vicii) pe care Kant o pune pe frontispiciul textului său a suscitat cea mai mare admiraţie. În această operă Kant distinge trei grade ale răului. Mai întâi fragilitatea, prin care se înţelege slaba rezistenţă pe care omul este în stare să o opună pasiunilor. În al doilea rând, impuritatea sau răul radical, prin care înţelegea prioritatea pasionalului asupra intenţei morale în luarea de decizii privitoare la probleme etice. În al treilea rând şi ultimul, răutatea sau voinţa de a face răul ca scop în sine (ceea ce este o formă pură de intenţie etică), de care Kant nu îi credea în stare pe oameni, ci doar pe demoni. De aici se deduce că întotdeauna şi pretutindeni, omul se supune răului radical şi că rădăcinile acestuia din urmă sunt cele care trebuie extirpate. Lucid, Kant nu credea însă în succesul unei asemenea acţiuni. Arătând că omul nu încetează să urmărească ceea ce el crede că ar fi propriul interes, filosoful reia maxima celebrului prim-ministru englez: orice om are preţul său pentru care se vinde .

Remarcabil este modul în care îl abordează pe Cristos ca Sfântul din Evanghelie, căruia nu îi recunoaşte statul de taumaturg, subliniindu-i doar rolul pedagogic. Kant va merge până la a spune, întro scrisoare către Levater, că fără învăţătura lui Cristos, raţiunea nu ar fi progresat atât de mult pe calea moralităţii, şi că apelând la propriile sale resurse, ea ar fi ajuns acolo, doar că mai încet. În aceste condiţii este evident că filosofului i-a lipsit capacitatea de a înţelege sacrul, rămânând fidel unei scheme raţionale deoarece omul nu poate prin propriile sale forţe naturale să se ridice la sensul divinului fără o manifestare sensibilă a sacrului. Ideologul a adoptat punctul de vedere al Ilumismului, în celelalte privinţe, văzând în Evanghelii un tratat de morală şi în Dumnezeu un echivalent al Fiinţei Supreme.

Kant refuză să spună că natura s-a purtat cu noi ca o maşteră pentru că nu ne-ar permite să îl vedem pe Dumnezeu. Dimpotrivă, dacă l-am putea vedea pe Dumnezeu în toată măreţia sa am fi paralizaţi moralmente, totul s-ar petrece bine dar figurile ar fi lipsite de viaţă şi intenţii. Finitudinea facultăţii noastre de cunoaştere este principiul care face posibilă morala, în egală măsură ca şi neputinţa noastră de a face răul doar de dragul răului (demonicul). În ansamblul său, kantianismul garantează esenţa ştiinţei noastre, delimitează ordinile realului, înfăţişându-se astfel ca o filosofie a speranţei ce asigură demnitatea omului .

Concluzie

Datorită insistenţei sale în privinţa necesităţii unei componente empirice a cunoaşterii şi din cauza antipatiei sale sale faţă de metafizica speculativă, Kant este descris uneori ca un pozitivist timpuriu iar atacul său împotriva metafizcii era considerat de mulţi contemporani ai săi un atac aplicat în acelaşi timp religiei şi moralei. Autorul a propus aducerea metafizicii pe calea sigură a ştiinţei şi în acelaşi timp era pregătit să spună, că inevitabil credea în existenţa lui Dumnezeu şi a vieţii de apoi. Ideea originală privind filosofia sa critică anticipa pregătirea unei critici a filosofiei moralei. Cu toate acestea, asupra filosofiei critice planează un echivoc serios. Rămânând fideli literii lui Kant, putem să considerăm cele trei critici ca pe o totalitate metodică de care depinde sistemul ştiinţelor filosofice. Critica raţiunii practice ar putea să domine Metafizica moravurilor, scindată ea însăşi în trei momente: Doctrina Dreptului, Doctrina Virtuţii şi Pedagogia .

Există multe puncte asemănătoare între etica lui Kant şi gnoseologia acestuia. Autorul foloseşte aceiaşi strucutură pentru ambele, o Doctrină a elementelor care include o Analitică şi o Dialectică urmată de o Metodologie. Gânditorul clarifică moralitatea umană prin referinţă la voinţa sfântă. Pentru o voinţă de acest gen nu există o deosebire între raţiune şi impuls, o fiinţă posedată de voinţa divină va acţiona întotdeauna aşa cum trebuie. Însă nu va ţine seama de conceptele de datorie şi de obligaţie morală, care apar doar când raţiunea şi dorinţa intră în contradicţie. În cazul oamenilor această opoziţie este permanentă, deoarece omul este alcătuit în egală măsură din trup şi din spirit. Astfel viaţa morală reprezintă un efort permanent în care moralitatea pare să fie răufăcătorul potenţial, sub forma unei legi care cere să fie respectată pentru ea însăşi, însă o lege ale cărei comenzi nu sunt date de o autoritate străină, ci reprezintă vocea raţiunii, pe care subiectul moral o poate recunoaşte ca propria voce.