Apă scumpă ca viaţa

Plaiuri verzi vedeai cât reuşeai să cuprinzi cu ochiul, râuri bogate curgeau lin spre Dunărea albastră, lanuri aurii împodobeau câmpia românească şi turme mari mioritice străbăteau păşunile verde împodobite… Ţărani zâmbitori admirau bogăţia anului ce se preconiza a fi în ţara urmaşilor lui Ştefan Vodă… Războiul abia se sfârşise şi voinicii se bucurau de pâinea caldă de pe vatră făcută de mama acasă. Preoţii din ţara nou unificată, binecuvântau cu aghiasmă munca oamenilor, bogată. Soarerele puternic ardea neîncetat pe cerul înseninat iar roua dimineţii de câteva zile nu îşi mai făcea apariţia pe iarba verde împodobită. Nimeni nu îşi închipuia ce vremuri au să fie. Euforia victoriei îi cuprinse pe mai toţi ţăranii datorită pământurilor promise de către mai marii ţării pentru luptele încrâncenate de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz…

Treptat o groaznică secetă cuprinsese întreg ţinutul moldav. Mai întâi iarba începu a se rugini teptat, după care se ofilise cu totul. Tufişurile se uscase, boabele de grău se secaseră iar copacii îşi pierduseră seva. Din cerul binecuvântat nu cădea nici un strop de ploaie cu lunile în şir iar dimineţile veneau una după alta fără să aducă pământului măcar trecătoarea prospeţime a rouăi. Vieţuitoarele cele mai mici începuseră a muri cu miile…, puţine dintre ele aveau forţa necesară de a fugi de pe acel pământ arid care ucidea totul treptat, treptat. Seceta devenea tot mai grea zi de zi, de nesuportat chiar de românii aspru pedepsiţi de Divinitate pentru păcatele săvârşite. Până şi rădăcinile cele mai adânc înfipte în pământ, începuseră să îşi piardă frunzele timpuriu aurii. Fântânile adânc săpate nu mai aveau strop de apă iar izvoarele îmbelşugate nu mai erau decât o simplă amintire a apei cristaline. Apa pâraielor şi a râurilor scăzuse de tot. Chiar văile bogate ale Moldovei şi Siretului nu mai erau decât nişte nisipuri asemânătoare deşerturilor. Strigătele şi suspinele oamenilor se înălţau tot mai des prin rugile popilor spre divinitatea înfuriată căci…

“Seceta a ucis boare de vânt

Soarele s-a topit şi a curs pe pământ.

A rămas cerul fierbinte şi gol.

Ciuturile scot din fântână nomol.

Peste păduri tot mai des focuri

Dansează sălbatice, satanice jocuri.”

Jale mare peste oamenii cu credinţă în Crucea din ştejar făcută, de la intrarea din satul aşezat pe colinele Moldovei, căci apa sfântă cu pâinea binecuvântată lipseau de pe masa bogată aşezată odată lângă fereastra odăii luminate. Doar amintirea vremurilor trecute mai provoacă copiilor în minte bogăţia îmbelşugată din casa bunicii în care primeau pâine caldă cu fructe.

Nu mai este râul cel leneş în care odraslele se desfătau de arşiţa verii… Nu mai este apa sfântă din curtea Bisericii… Nu mai este apa izvoarelor cristaline din colina cea mare… Nu mai este apa pentru turmele ce odată împodobeau păşunile verzi din marginea satului...

Voinicii au început să plece din satele sărăcite de groaznica secetă, bătrânii au râmas neajutoraţi însă cu gândul spre Doamne, Doamne căci poate are să curgă din cer măcar câţiva picuri de ploaie… Preotul Vasile a ţinut să rămână alături de cei bâtrâni să mai înalţe ruga cea sfântă: “Tată bun şi sfânt noi din inimă te rugăm să ne atingi cu un strop lacrimile ce curg… Noi din inimă te rugăm să trimiţi apa scumpă ca viaţa din înaltul Cerului Sfânt de dragul Numelui Tău căci şi noi suntem copii tăi…”

Ploaia nu a venit la timp, poate pentru că oamenii au întârziat să se roage Domnului… Însă speranţa lor rămâne pentru stropul sfânt de apă, pentru nepoţii lor, pentru pământul proaspăt primit de la boieri de altă dată, pentru nădejdea lor că nu e alt loc mai sfânt ca pământul pe care s-au născut…

Lacrimi şi suspine pentru un strop de apă din cerul binecuvântat… Apă pentru hrană, apă pentru viaţă… Cu sufletul cinstit vă spun că era nevoie de apă pentru vietăţile de pe plaiul mai de ieri, tânăr bogat, iar azi, oropsit şi îmbătrânit. Ca şi în alţi ani, secetă aşa mare nu fusese pe pâmăntul greu muncit cu sudoarea frunţii şi a palmelor bătătorite.

Anii secetei au trecut, lăsând în urmă prăpăd printre acei oameni necăjiţi de soartă… Astăzi plouă abundent iar plaiurile sunt ca altădată de bogate în lanuri aurii, în păşuni verde îmbodobite, în turme mari mioritice, în copii ce fug în dogarea verii spre Siretul leneş să se scalde măcar un pic… Tinerii voinici nu mai merg la război iar pământul e prea puţin pentru urmaşii bătrânilor de odinioară de se judecă ani în şir prin tribunale pentru el…

Viaţa e scumpă, apa e sfântă iar pâinea binecuvântată…